Ca la tot omul, prin decembrie mi-a venit pofta de cumparaturi. Ca alte distractii nu sint într-o tara saraca si, vorba lui Bacovia, trista si plina de umor – adica sumbra. Si cum banii erau prea putini pentru cheltuieli indecente, am cautat oferte si promotii. Dar ce sa vezi! Desi în brosurile de prezentare descopereai luna si stelele, cind ajungeai la fata locului, ti se spunea, invariabil: s-au gatat – adica obiectele oferite la promotii fusesera deja vindute. „Asta e, îmi spuneau vinzatoarele, totul e în limita stocului”. Iar stocul, mi-am spus eu, e mic. Asa ca am ramas cu leii în buzunar, vazindu-i cum se duc pe apa simbetei nefolositi, fiindca în vremea asta euro se voinicea (desi ni se spunea ca ar fi criza mondiala) si ce-as fi putut cumpara în decembrie cu banii mei, în ianuarie abia îmi mai ajungea de-un covrig. Totusi, nu m-am lasat! Am urmarit promotiile si, îndata ce-am descoperit una, m-am dus glont în tirg si-am cerut, ca nu care cumva sa patesc iarasi sa pierd stocul disponibil. Dar cind am ajuns, vinzatoarea mi-a spus: pai, obiectele promovate înca n-au ajuns la noi. M-am dus si a doua zi, si a treia, ba n-am lenevit nici simbata, nici duminica. Am stat pe baricade, cum se spune. Luni, spre seara, descind iar la magazin si ce aflu: promotiile s-au sfirsit! Apoi cum, zic eu, ca doar asa scrie pe brosura, ca se promoveaza – si îi arat vinzatoarei brosura si obiectul frumos pozat în ea. Da, spune ea, dar toate sint în limita stocului disponibil. Pe de alta parte, luate pe categorii, nici monitorul pe care as fi vrut sa-l iau, nici aparul foto, nu erau cele pe care mi le doream. Fiindca în magazine nu se aduc decit promotii ce se dau în limita stocului, iar promotiile astea nu sint, cum s-ar putea crede, din ce e mai bun. Ci din ce nu s-a vindut în alta parte, acu’ an. Tehnologie un pic învechita, dar ceva mai scumpa decit tehnologia de ultima ora. Pina la urma mi-am zis ca ies pagubit rau de tot, dar nu aveam ce face. Euro crestea ca voinicul din poveste zi de zi si de-as mai fi tinut leii în buzunar o vreme, chiar nu mai alegeam nimic de ei. Si-am cumparat ce mi-a cazut la îndemina, numai sa iau ceva. Niste portocale, citiva cirnati, vreo doua banane. Incit am ajuns sa ma întreb asupra unei vechi observatii facute de cineva: ca în Romania se maninca bine. Apoi cum nu, cind banii cu care-ti puteai cumpara mai ieri o casa, nu mai au azi vlaga decit pentru mizilicuri? E, la noi, cam ca în povestea cu sarmanii, sot si sotie, ce-au prins pestisorul fermecat. Si, ca sa fie eliberat, le-a împlinit trei dorinte. Iar prima s-a rostit fara voie: tare-as mai minca un cirnat, a zis barbatul si îndata masa s-a umplut de cirnati. Femeia s-a luat cu miinile de cap si-a prins sa se caineze si atunci barbatul, înciudat, a strigat: prindeti-s-ar cirnatii de nas! Si i s-au prins. Incit a treia dorinta e usor de ghicit. Ca doar n-o sa stai în casa cu-o nevasta cu nasul cit un cirnat! Macar, spre deosebire de acesti sarmani oameni, eu am mincat cirnatii cumparati cu banii de monitor si aparat foto.
Dan PERSA
Lasă un răspuns