Apocalipsa muzicii savante

Am in fata una dintre cele mai tulburatoare si mai profund gandite carti din cate s-au scris despre arta muzicala. Autorul ei, Liviu Danceanu, se infatiseaza, astfel, lumii nu numai ca fiind cel mai talentat compozitor pe care-l are Romania contemporana, ci si ca un autentic filozof al acestei arte. Unui estet i-ar fi necesare 10 – 12 volume ca sa analizeze si sa explice istoria, categoriile, strategiile si sursele artei sunetelor, ceea ce lui Liviu Danceanu ii reuseste in doar o suta de pagini. Scrise, evident, punctual, concis, adanc gandite, dupa care simti imperativ nevoia sa meditezi indelung asupra fiecarui pasaj. Cum a ajuns muzica savanta (ca si celelalte arte, de altfel) in pragul apocalipsei, aflam, pe scurt, din pasajul 10 al capitolului intitulat „Cele patru zari”. Autorul rezuma evolutia artelor scriind: „Cand in literatura personajul ori naratiunea au fost sfaramate de dicteul suprarealist, ori structuralist, romanul s-a convertit in anti-roman. Cand in pozie lirismul s-a dezis de metafora si inefabil, poezia a devenit anti-poezie. Cand in pictura non-figuratismul a opturat semnificatia si mesajul operei, pictura a devenit anti-pictura. Ei bine, si compozitia muzicala, atunci cand este mult prea abstracta si formalizata, aceasta arta poate raspunde la apelativul de anti-muzica”. Cauzele acestei stranii si paradoxale evolutii sunt, insa, multiple. „Facem parte dintr-o lume in care a adora si adula superficialitatea, derizoriul, divertismentul sunt acte firesti, necenzurate, bucurandu-se de o promovare harnica si abuziva”. Pe masura mintilor inguste, infierbantate si dornice de glorie facila, as zice eu.
Compozitorul nu e la prima „isprava” de acest fel. O serie de 15 carti, intre care 3 de „Eseuri implozive” precum si cea actuala ii definesc lui Liviu Danceanu profilul de profund ganditor, compozitor si filosof al muzicii si nu numai.

Vasile PRUTEANU