Mihai BUZNEA
De gustibus, non discutandum, sună un vechi dicton latin. Mai pe românește și fără comentarii ar putea însemna „nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Că gusturile s-au schimbat și preferințele asemenea, nu mai e de mult o noutate. Vulgul și prostul gust au detronat cu o agresivitate brutală muzica autentică, cu adevărat de valoare, instalînd pe soclu curente și stiluri care nu au nimic comun cu sensibilitatea și cultura. Fenomenul nu e periculos și deranjant atîta timp cît stă cuminte la el acasă și nu se exhibiționează în văzul și auzul lumii, pe toate posturile de radio și televiziune. Aici, latinul avea dreptate: gustul nu se discută. Facă fiecare ce vrea, atîta timp cît nu obligi pe altul să-ți consume surogatul. Din momentul în care el se prostituează, lucrurile se schimbă cu totul. Muzica este literatura simțurilor și a inimii, spunea G. W. Leibnitz, iar cercetătorii i-au stabilit vîrsta la peste 40.000 de ani. Sunetele melodioase înnobilează, angajează spiritual, sublimează expresia, dîndu-i valori pe care doar cultura și creația autentică le poate descifra și defini. Muzica de azi, spunea un ilustru compozitor, parcă ar fi inspirată de cavernele omului paleolitic și care a aluvionat tot mîlul urît mirositor al așa-zisei creații libere (și fără noimă, am completa noi). Exact ca-n pedagogul de școală nouă al lui nenea Iancu, cel care-și interoghează, la temă, loazele de elevi: „- No, spune-ne, Popăscule, ce-i muzica?” Elevul: „- Muzica este care cîntă, dom le!” – „Nu așa, loază! Nu cuvînta doară ca rîtanii… Muzica iaște aceea care ne gîghilă urechile într-un mod plăcut. Ia sama doară să nu ți le gîghil eu ție într-un mod neplăcut! Apoi dacă n-aveți destulă aplicățiune!”.
Asta-i problema și azi, după mai bine de un secol: „aplicățiunea”. N-o mai face nimeni, sau aproape nimeni, incluzînd aici excepțiile care se numesc elevii liceelor de arte (puține și cu un număr restrîns de elevi) și concertele filarmonicilor. Actualmente, muzica bună e cu… cîntec. De manele și alte specii de soiul ăsta; adică, rău. Concertele-lecții au dispărut în neant, ca și cum nu ar fi existat vreodată. Ar trebui să le reinventăm. Cîți dintre noi nu ne-am format cultura muzicală, atîta pe care o avem, dar o avem, urmărind ani la rînd, duminică de duminică, cu plăcere și interes, fascinantele concerte-lecții ale marelui dirijor american Leonard Bernstein? Dar posturile noastre de radio și televiziune tac, apropiate de o vinovată complicitate. În căutare perpetuă de audiență, ne asasinează timpul și nervii cu hit-uri și vip-uri care îl trimit sigur, pe omul de bun-simț și cu oarece cultură muzicală, la casa de nebuni. Mai devreme sau mai tîrziu.
Tradiția românească, pentru că, din fericire, avem o astfel de tradiție, ne demonstrează că lucrul temeinic și bine făcut, cu inteligență și bătaie lungă, nu are neapărat nevoie de studiouri sofisticate și aparatură dintre cele mai scumpe. Pe la mijlocul anilor ’50, cînd aparatele de radio erau obiecte de lux, deci extrem de rare, tot românul avea în case mult-hulitul (acum) și banalul difuzor, care cînta și spunea doar ce vroia el, adică cei care-l controlalu. Cu toate acestea, dintre multele emisiuni difuzate atunci de Radio România, una se distingea prin impactul deosebit produs asupra ascultătorilor de toate vîrstele. Se numea (parcă) Lumea muzicii, era programată în zilele de luni, între orele 20.00 și 22.00 și reprezenta, practic, o universitate muzicală deosebit de instructivă. Tiparul emisiunii era unul de o simplitate genială, cu o desfășurare logică ireproșabilă. Mai întîi era prezentat compozitorul (cv-ul de astăzi, pentru a folosi termeni moderni), apoi se făcea introducerea la opera aleasă: istorie, temă componistică, mesaj, linie melodică, particularități de expresie și de percepție etc.
Urma prezentarea fiecărui act – descriere și partitură, iar la sfîrșit se prezenta opera, în întregul ei. Pe lîngă avantajul de a-ți fi servit concertul „la pat”, gratis, îl aveai și pe acela de a fi fost învățat de ce e bună muzica bună. Cea cu cîntec o avem, din belșug (dar și din nefericire) acum, ni se bagă cu sila pe gît (pardon, pe urechi), ne provoacă indigestii, dar și sîntem obligați să recunoaștem că servim adevărate delicii muzicale cu aceste melodii „de neam prost ori de mal surpat”. Lecțiile le dau, pe-ntrecute, tot felul de formații și băieți de cartier (ori de mahala), care nici n-au auzit, dar să fi și trecut pe lîngă vreun conservator de muzică! Obiceiurile bune se pierd, dar nu se uită, iar moda retro poate prinde din nou locul prin studiouri de radio și de televiziune. Vrem să o mai trăim și pe asta. Maestre, dă tonul. Să cînte muzica!
Lasă un răspuns