Mihai BUZNEA
Evoluția trece și prin involuție, omul ajuns la o vîrstă venerabilă mai dă și în mintea copiilor, iar indivizi din societățile umane superdezvoltate își investesc resursele materiale și de inteligență în tot felul de proiecte bizare, pur și simplu pentru a se distra, cu toate că unele dintre acestea țin de domeniul macabrului, absurdului sau grotescului. Senzațiile tari devin, astfel, marfa cea mai căutată.
Un intreprind și original-excentric om de afaceri american a lansat, nu de mult, pe piața serviciilor de pompe funebre, un vehicul pe două roți destinat ultimei călătorii spre tărîmul de unde nu s-a mai întors nimeni pînă acum: motocicleta-dric. Găselniță interesantă dar cam inutilă după părerea unora, care ,însă, a avut rapid priză în rîndurile fanilor acestui temerar sport mecanic. Soluție pe cît de simplă, pe atît de ingenioasă: de „motorul” cu pricina se atașează un fel de remorcă, tot pe două roți, dar dispuse lateral, foarte asemănătoare cu o coamă metalică ori cu șina-cremalieră întîlnită și pe la noi la liniile ferate înguste, de munte. Coșciugul, pentru a avea stabilitate și a nu-și rostogoli clientul cu zgaibele în sus, are adaptat un dispozitiv pe partea inferioară, care „îmbracă” traversa respectivă și… hai la drum. Alaiul mortuar este compus din bande de motocicliști care își revendică, astfel, dreptul la recunoaștere publică și nemurire. Cel sfîrșit întru vecie este echipat în ton: cască, ochelari negri, haine din piele și cizme cu pinteni. Fanfara lipsește. Pentru crearea fondului sonor este suficient zgomotul făcut de motoarele supraturate ale bidiviilor mecanici. Procesiunile mortuare reprezintă demonstrații de forță și de decibeli descătușați, dar și parăzi carnavalești. Distracție să fie, restul nu mai contează.
Citind despre inedita găselniță demnă de cartea recordurilor prin cinismul și ridicolul ei, mi-am amintit de o întîmplare ceva mai veche, de pe la mijlocul anilor 80, de la noi. Pentru optimizarea utilizării parcului auto, cineva venise cu ideea ecusonării portierelor autocamioanelor cu inscripții ce stabileau destinația vehiculelor respective. Murind un muncitor de pe unul din șantierele băcăuane de construcții, familia dispărutului a fost ajutată cu o astfel de mașină. Ce scria pe portierele laterale ale acesteia? Transport operativ(!?). Între timp, astfel de glume sinistre au dispărut, și-au dat obștescul sfîrșit, fără însă a fi purtate spre locul de odihnă veșnică cu patașca, dricul tras de cai cu panașe sau de tradiționalul car cu boi. Dacă te respecți (și cine nu are ambițul ăsta?), apelezi la autoutilitarele break de care te împiedici la fiecare colț de stradă. Afetul de tun e rezervat oamenilor de stat și celorlalți muritori iluștri, cu ranguri înalte care ne-au dat și nouă, sărăntocilor, brînciul spre groapă. Scîndura-planșeu e rezervată palestinienilor, iar pentru coșciugele eroilor sînt umerii camarazilor de arme. Toate, la locul și momentul potrivit. Cei ce nu mai știu ce să facă cu banii, de prea mulți ce au, se gîndesc să se înalțe la aștri călare pe rachete cosmice sau alte nave interstelare, sperînd astfel să-l găsească acasă pe Cel din Ceruri. Alții, păcătoșii incurabili, ce și-au pierdut și cea din urmă nădejde de izbăvire, apelează la obuzul-cîrtiță cu direcția Infern. Există și din cei care, pe aste-tărîmuri încă adăstînd, și-au tras cavouri ultra cu instalații de lumină electrică și sonorizare, de apă și grup sanitar, ferestre de vizitare, saloane de primire, dotări electrocasnice și aparatură electronică.
Dar cel mai original în aceste variațiuni pe teme morbide, tot românul rămîne. Din cauze de sărăcie-fudulie. Pe drumul spre veșnicie el pornește înveșmîntat în ziare. Se revine, astfel, la tradiția anilor 50, cînd la modă era „Scînteia” (să fim drepți, nici nu prea avea omul din ce să aleagă). Ieftină și ținea de cald. Susținea tirajele. Acum, preferințele pot fi diverse și țin de culoarea și convingerile politice, de fusul orar și de prețul exemplarului. Înfășurat în Adevărul sau Dimineața, Evenimentul zilei, Gardianul ori Jurnalul Național, precum mumiile egiptene în feșe, mortul nostru autohton își ia rămas bun cu o bezea pornită dinspre buze însemnînd „adio și rămîi cu bine, că eu am cam scăpat de griji”, pe corul bocitoarelor care interpretează a jelanie: „Du-l, du-l, Că-i fudul, Și de viață, E sătul!”
Lasă un răspuns