Ovidiu GENARU
Artiștii sînt în felul lor niște insurgenți a căror țintă poate fi și morala socială viciată cînd aceasta atinge cotele de avarie. Dar, mă întreb, cînd nu le atinge?, întunericul însoțește perpetuu evoluția, tarele morale și comportamentale deviate coexistă cu virtuțile, contradictoriu, în același individ și, prin însumare, în ansamblul vieții publice. Sînt cunoscute țipetele de intoleranță ale unor grupări artistice împotriva canoanelor anchilozante, a letargiei spiritului, a moravurilor și ipocriziei, a formalismului și îmbuibării digestive. Lista e nesfîrșită, se-nțelege, iar formularea insurgenței vexează prin insolență, impolitețe, ton provocator – anarhist, satiră, bufonerie, negație violentă. Toate „ismele”, numind astfel manifestele teoretice ale dadaismului, suprarealismului, cubismului, futurismului, abstracționismului, constructivismului etc. și-au formulat pretențiile avangardiste printr-o supralicitare de limbaj, pentru a „deranja” somnolența și inerțiile spirituale la un moment dat. Fie din mediile academice, academiste, oficiale supuse înăbușirii și fixității, fie din cele aflate în vîrful piramidei sociale, politice ipocrite; de fapt, efectul unor astfel de texte se îndrepta ca un bumerang chiar și împotriva celor care le enunțau. Nimeni nu era iertat, revolta viza întregul: „Orice om trebuie să țipe. E de împlinit o mare lucrare negativă, distructivă. Să mături, să faci din nou curățenie. Plenitudinea individului se afirmă ca urmare a unei stări de nebunie, de nebunie agresivă și completă împotriva unei lumi lăsate pe mîna bandiților ce sfîșie și nimicesc secolele. Fără scop și fără proiecte, fără organizare: nebunia de neîmblînzit, descompunerea. Abolirea oricărei ierarhii și a oricărei ecuații sociale instalate drept valori de către slugile noastre este Dada… abolirea memoriei; abolirea profeților; credință fără discuții în orice zeu produs imediat al spontaneității”, scria Tristan Tzara, evreul nostru din Moinești, figură europeană emblematică, părintele incontestabil al Dadaismului. După primul război mondial lumea a înnebunit, s-a autodevorat printr-o afirmare și contestare anarhică a valorilor, a progresat în științe, în tehnică, s-a emancipat și totuși s-a scufundat în noi vicii și canoane, a devenit mai laică, dar s-a contaminat de fanatisme religioase. Dumnezeule! Secolul XX e plin de orori și e plin de splendoare! Astăzi diversele „isme” amintite în textul de față mi se par, recitindu-le manifestele programatice, mici copilării puerile, revolte într-un pahar cu apă, țipete teribiliste în comparație cu gravele evenimente care au zguduit lumea. În evoluția artelor și a sensibilității contemporane însă, rolul lor a fost incontestabil. Astfel de texte apar în continuare, fără a fi băgate în seamă de cineva decît de propriul orgoliu al emițătorilor. Voi cita, fără comentarii, dintr-unul apărut în Vatra, nr. 11-12 / 2002, semnat Alexandru Vakulovski: „Ne trăim viața trecînd dintr-un bar în altu’, încercînd să găsim prin beție ceea ce creierul refuză să gîndească treaz. România e o țară de căcat, cu toții de-abia așteptăm s-o tăiem, să ne cărăm de aici (în loc să tragem apa la budă). Ce lucruri s-au împuțit și trebuie îngropate, explodate? Statul și legile lui ne sufocă. Sîntem ca niște personaje de la teatrul de păpuși, toate acțiunile ne sînt dictate de mîini jegoase ce trag de ațe. Trăim într-o societate agresivă cu mari probleme psihice. Pișă-te pe cei ce vor să te scuipe, atacă pe cei ce vor să te lovească, cacă-te în gura ce se deschide împotriva libertății tale. Trebuie urgent legalizată prostituția… trebuie urgent legalizat consumul marijuanei… trebuie legalizat permisul de port -armă… trebuie să dispară urgent armata obligatorie… pentru viitor, sperăm și vom cere dispariția buletinelor de identitate – o umilire și o îngrădire de libertate a omului. Cultura mea depinde de mine, de alegerea mea, nu de ce îmi bagă pe gît un securist. Toate lucrurile esențiale din viață sînt spontane: papa, kaka, sexul, moartea. Dați foc la sertare, să nu mai existe literatură de sertar! (…) literatura a început să se refugieze din cărți pe inscripțiile de pe ziduri, pe grafitti de la intrarea în blocuri, pe WC-urile publice. Textele din muzica rock și hip-hop sînt mai aproape de viață, de ceea ce tre’ să fie o literatură adevărată. Introducerea unui text în programe e echivalentă cu moartea lui. Va veni un timp cînd la intrarea în facultate, la examenul de literatură, vei putea analiza un grafitti, un text al unei reclame, o inscripție de la budă. Literatura trebuie să fie peste tot, să se citească Nabokov în parlament, să se întîlnească Putin cu Bush și să discute Tropicele lui Miller. Să se citească poezie la mort, în timpul unei greve să se citească Paul Goma sau Dostoievski. Literatura poate fi peste tot: pe șosele, pe haine, pe calorifere, pe cearșafuri, pe trolee. Literatura tre’ să fie KLU! Te duci la universitate om normal și ieși de acolo un mediocru, o slugă a sistemului, un nimeni. Acum zici că universitatea e un aparat de muls bani de la studenți și de la părinții lor. Unde se duc banii noștri? Și așa mai departe. Ați citit, ați evaluat. Invective, adevăruri incomode, teribilisme, insalubrități lingvistice, insolențe, nemulțumiri. Fiecare artist își duce crucea și blestemul, este sau nu ceea ce crede el a fi. Să avem de-a face cu un test de revoltă a generației în blugi? Cu simptomele unei stări de spirit? Ceva, ceva trebuie să fie…
Lasă un răspuns