Mihai BUZNEA
Rețin o scenă și o replică dintr-un film indian ce a fost în vogă la noi pe la mijlocul anilor ’50: Vagabondul. Sătul de realitățile aspre, nefirești și insuportabile ce-l înconjurau și-i încorsetau existența de fiecare zi, eroul principal, faimosul actor Raj Kapoor, se hotărăște să facă un gest considerat neobișnuit; atunci, ca și acum: își schimbă radical poziția corpului, ajutîndu-se de mîini pentru a umbla. Apariție insolită, ce produce surpriză, ilaritate, cît și firești semne de întrebare asupra sănătății mentale a concitadinului lor: de ce o asemenea manifestare? Simplu, răspunde actorul: vreau să privesc și să înțeleg viața de la nivelul străzii, acolo unde a ajuns, răsturnîndu-mă cu capul în jos. Într-o lume nefirească, gesturile noastre nu pot fi decît nefirești.
Mi-am reamintit aceste secvențe zilele trecute citind, în mai multe ziare, două comentarii de senzație făcute pe baza unor date statistice comparative la nivel european. Prima: România înregistrează cel mai ridicat nivel de impozitare de pe continent asupra salariilor, contribuțiile totale ajungînd la cifre incredibile – peste 57 la sută! A doua: cîștigul unui angajat este de numai 1,51 euro pe oră, adică cel mai scăzut (cu excepția Bulgariei, care ne suflă în ceafă) din țările luate ca bază de referință. Rămînînd în sfera comparațiilor, vom mai constata că în acele state unde veniturile salariale sînt cele mai mari (în Suedia, de aproape 16 ori, în Danemarca, de circa 15 ori), plafoanele de impozitare sînt cele mai mici, devenind astfel neesențiale. Aceleași statistici ne relevă, de asemenea, faptul că parte din statele foste comuniste, precum Slovenia, Polonia sau Letonia, ne-au cam luat-o binișor înainte și că pentru a le ajunge din urmă avem de transpirat, nu glumă!
Și cum o veste proastă nu vine niciodată singură (în cazul nostru sînt două, ați văzut), din „restul” de 43 la sută ce ne intră în buzunare (dacă mai apucă să intre ceva), plătim alte angarale, tot cele mai ridicate de pe continent, sub formă de taxe, impozite și accize, care ne mențin pe prima poziție a top-ului european; numai TVA-ul, singur, ne „rade” 19 la sută din bugetul personal cvasifalimentar. În atare condiții, trăiește, române, dacă poți! Vorba unui slogan mai vechi, dar care nu a fost încă pus la index: „Asta-i viață?! Ăsta-i trai?!”
S-a-ntors totul cu fundu’n sus, ca-n filmul lui Raj Kapoor. Numai așa putem să fim și noi primii la ceva! După cincizeci de ani, din care ultimii 13 au fost (sînt) de restaurație economică, nu e nimic nou sub soare. Poate doar actorii. Dacă răsturnăm clasamentele despre care am făcut vorbire în cele de mai sus, lucrurile se pot transforma în normalitate. Dar cum această operațiune e, deocamdată, cel puțin imposibilă, venim cu o propunere „în ton”: să se înființeze urgent școli pentru învățarea mersului în mîini. Numai așa vom putea avea senzația că sîntem primii la ceea ce ar trebui să fim ultimii, și viceversa. Asta, pentru a nu trimite la preceptul biblic care spune că „ultimii vor fi cei dintîi”. Pace vouă!
Lasă un răspuns