Chiar dacă vremea ne va mai juca oarece feste, în aer se simte miros de primăvară. O primăvară a exploziilor florale, a renașterii naturii, a căldurii binecuvîntatului soare. O primăvară care este în esență un miracol al naturii, o sublimă stare de spirit. O primăvară care, mai mult ca oricînd, ne îmbie să căutăm frumosul din noi. Și de lîngă noi. Pentru că sufletele noastre se dezgheață, se leapădă de iarna grea, apăsătoare, cenușie și deprimantă.
Aflat mai deunăzi în orașul lui Bacovia, frumosul mi s-a arătat nu numai din apariția de efect a triumfătorului soare primăvăratic, ci și din rafturile librăriei Glissando, acolo unde tronau titanii picturii mondiale aflați, din păcate, doar în cîteva albume a căror realizare printr-o excelentă mînuire a imaginii fotografice te face să te simți ca și cum te-ai afla în preajma minunatelor tablouri, fresce și sculpturi de o frumusețe ireală. Dintre toate, mi-au atras atenția două dintre cele mai mari personalități ale artei mondiale: Michelangelo, titanul Renașterii, și Picasso, probabil cel mai desăvîrșit artist al secolului XX. Vasari îl consideră pe Michelangelo un „zeu coborît pe pămînt ca să aducă perfecțiunea”. Ceea ce domină în pictura lui Michelangelo peste tot este elementul rațional, măreția modului eroic, tragic adeseori, zbuciumat, pasionat, ideea de efort și de contrast, de luptă și de maximă durere. Idealul lui Michelangelo a fost Prometeu. Aprofundînd arta clasică, Michelangelo a înțeles armonia corpului uman și i-a dat o tensiune spirituală profundă. Iar Sybilele și Profeții pictați de el în Capela Sixtină nu mai sînt portrete, nici simboluri religioase, ci exemple ale unui ideal de umanitate mai presus de timp și loc, conferind omenirii noblețe și măreție. El s-a ridicat cu mult deasupra tuturor celorlalți artiști, încît s-ar zice că este dintr-o rasă aparte. Nici profunzimea științei lui, nici stăpînirea absolută a tuturor resurselor artei, nici bogăția imaginației, nici originalitatea spiritului său nu ar fi fost de-ajuns pentru a i se atribui acet loc: a avut toate aceste calități; dar ele sînt secundare. Ce l-a ridicat însă la această înălțime este sufletul său, tinzînd într-un elan irezistibil către o lume disproporționată în raport cu a noastră, un suflet care luptă și suferă, chinuit și zbuciumat fără încetare și care, neputînd nici să se liniștească, nici să se prăbușească, ridică de unul singur în fața oamenilor coloși la fel de dezlănțuiți, la fel de puternici, la fel de dureroși ca și neputincioasa și nepotolita lui dorință. Toată opera lui Michelangelo reprezintă o mare transformare a vieții omenești supusă schimbărilor radicale o dată cu intrarea în noua epocă a Renașterii. De la această epocă înainte, arta nouă reprezintă persoana individuală, particularitatea frapantă, pasiunea nestăpînită, varietatea mișcărilor, în locul tipului abstract, al formei generale, al armoniei și al repausului. Iar Statuia lui David rămîne simbolul victoriei măreției și frumuseții umane, eliberată de suferințele pămîntești.
O excelentă retrospectivă Picasso în două albume de excepție urmărește demersul pictorului în arta picturii, principalele etape ale drumului său. Un întreg ciclu din cubismul feminin, mai ales nuduri, naturi moarte, chitară. Despre aceasta din urmă, Picasso afirma: „e un simbol al sufletului popular și un simbol al sentimentului”. De aceea, probabil, ea are forma unei femei. Case pe colină: totul este redus la corpuri geometrice perfecte. Autoportret – 1907 este o altă manieră de a concepe comunicarea, redarea fizionomică, în care predomină liniile, sugestiile, atît cît să indice ochii, nasul, hainele. Pictorul și modelul este un ciclu de care s-a vorbit și se mai vorbește poate. În aceste tablouri mari, cu niște culori superb combinate, se află o mare parte din viața lui Picasso. Dar capodopera umanismului secolului XX este monumentalul tablou „Guernica” (351 cm înălțime și 782 cm lățime), aflat în muzeul Prado din Madrid și executat într-un timp record, ca urmare a puternicului impact produs asupra inspirației sale artistice de nefastul și tragicul eveniment produs la 26 aprilie 1937, cînd aviația germană a bombardat populația civilă din Guernica – vechi centru cultural din Țara Bascilor, producînd un autentic masacru. Astfel, Picasso, profund îndurerat și revoltat, fixează tema acestui tablou care produce și acum asupra publicului o impresie copleșitoare. Acest tablou este un strigăt de protest contra violenței, contra barbariei și ororilor războiului. Picasso, poate cel mai interesant personaj al artei universale din ultimul secol, a rostit înainte de a închide ochii următoarele cuvinte cutremurătoare prin sensibilitatea mesajului: „Cea mai adîncă tristețe a sufletului meu a fost nefericirea atîtor semeni ai mei”. Pe lîngă toate acestea, se mai aflau pe rafturile bine aprovizionate și alte albume de artă celebrînd frumosul: Rembrandt, Van Gogh, Delacroix și alții. Și parcă totul era învăluit în mantia cromatică a Primăverii lui Boticcelli. Privind toate aceste capodopere, mi-am spus: atîta timp cît mi se mai oferă asemenea minuni, spiritualitatea ne este salvată, iar viața merită trăită. (Romulus Dan BUSNEA)
Lasă un răspuns