dar leag-o mai întîi de un copac”
Dan Popa
Război în Irak. Atacul e dat de o coaliție americano-britanică. Confruntarea opune, pentru a nu știu cîta oară în istorie, pe arabi creștinilor. Istoria e plină de conflicte militare desfășurate la limita dintre zonele de influență ale marilor civilizații. S-au găsit chiar cercetători care au pus conflictele mereu reizbucninde din asemenea zonelor pe seama unui „conflict al civilizațiilor”. O carte cu un asemenea titlu a fost de altfel un frumos succes de librărie, dar nu e aici locul sau momentul potrivit spre a-i face reclamă.
Adeseori povestesc celor care vor să mă asculte despre una dintre deosebirile viziunilor creștinilor și arabilor asupra lumii. E vorba despre o parte, aș zice importantă, a relației dintre om și divinitatea supremă, oricum s-ar numi ea, „Dumnezeu” sau „Allah”. E vorba despre ajutorul așteptat de sus și condițiile venirii sale. Deoarece omul, mai ales în vremuri de criză, cînd forțele lui omenești nu mai ajung pentru a face față nevoilor vieții, s-a îndreptat întotdeauna cu atenția către misticism sau religie. S-a îndreptat către Dumnezeu sau Allah sau altă divinitate oricum se va fi numit ea. Faptul e bine știut. Sociologii și istoricii cunosc fenomenul, iar afluența spre biserici, secte, culte alternative, religii indiene ș.a.m.d. în perioade de foamete sau sărăcie e deja un fenomen pe care-l vedem în zilele noastre. Despre faptul că unii conducători de biserici și bisericuțe încurajează fenomenul dînd poveți oamenilor să rămînă săraci nu comentez aici prea mult. Subiectul e de natură să provoace dezbateri pasionale sau periculoase, în orice epocă s-ar purta acestea. Doritorii de a arunca o privire la o asemenea dezbatere teologică pot căuta romanul „Numele trandafirului” scris de Umberto Eco. Le garantăm o lectură mai pasionantă decît a aventurilor lui Sherlock Holmes.
Dar să revenim la ajutorul divinității, dat omului. Creștinul a surprins relația între om și divinitate într-o frază mult folosită, pe care e aproape imposibil să n-o fi auzit măcar o dată: „Dumnezeu dă, dar nu pune și în traistă!”. Pasămite în viziunea autorului formulării de mai sus, Dumnezeu face un prim pas atunci cînd nu avem: El ne dă. Urmează consecință firească, al doilea pas, al Omului. Să ia și să-și pună în traistă. Sensul principal al frazei este, cred, de a-l avertiza pe omul uituc sau prea grăbit ori ne-văzător să nu ignore bunăvoința divină, să pună mîna, să facă efortul de a strînge, de a culege, de a pune în traistă. Un sfat care pare valabil și azi, cînd mulți români săraci se întreabă ce să facă. Un sfat care pare valabil într-o țară bogată ca România.
Și totuși, în ciuda valabilității vorbei de mai sus despre un Dumnezeu care nu-ți pune și în traistă, eu prefer viziunea beduinilor, a arabilor, asupra relațiilor dintre omul deșertului și dumnezeul său, „Allah.” Este o vorbă venită de sub soarele saharian, purtată pe spinările rotunjite ale cămilelor, dusă odată cu gîndurile locuitorilor pustiurilor spre meleaguri îndepărtate. Și ajunsă și în țara noastră.
La noi a ajuns sub forma unei traduceri sub coaja căreia forța ideii s-a păstrat intactă. Judecați și dumneavoastră a cui viziune despre relațiile dintre om și divinitate este mai potrivită mai ales în aceste vremuri de restriște. A creștinului care așteaptă pasiv ca Dumnezeu să-i dea pentru ca mai apoi să facă, eventual, efortul de a-și pune în traistă sau a arabului care zice: „Allah va avea grijă de cămila ta, dar leag-o tu mai întâi de un copac !”
Și fraza aceasta ar merita scrisă pe hîrtie, pictată pe lemn, vîndută la tîrguri în locul banalelor și simpluțelor texte gen „De ce e castravetele mai bun …” sau „De ce e berea mai bună …”. Pentru că exprimă un adevăr fundamental: Omule, dacă vrei să aibă grijă Allah (adică Dumnezeu – așa-l numesc arabii) atunci primul pas este AL TĂU , primul gest este AL TĂU: leagă TU mai întîi cămila de copac.
Cămile n-avem, dar avem atîtea probleme, necazuri, supărări sau obligații. Și stăm cu ochi în soare sau, după caz, în televizor așteptînd ca un Dumnezeu parcă anesteziat sau ocupat cu prea multe să ne bage în seamă, să ne dea și nouă, vreodată, ceva. „Dă Doaaaaaamne …” Iar El … nimic.
Dragi cititori. Dacă necazurile vă bat la ușă, dacă datul lui Dumnezeu întîrzie e cazul să schimbați ceva în felul dumneavoastră de a gîndi și de a fi. Să fiți, măcar puțin, arabi. Să înlocuiți neaoșul, pasivul și vai, inutilul, „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți pune și în traistă !” cu arabul, angajantul „Allah va avea grijă de cămila ta, dar leag-o tu mai întîi de un copac.” Așa că, stimați cititori, lăsați ezitarea și așteptarea deoparte, căci primul pas spre fericire și bunăstare vă aparține. Începeți prin a lega, vorba proverbului, cămila de copac. Fiecare cu cămila – adică necazul – lui. Ajutorarea începe cu gestul dumneavoastră. Iar dacă nu se face simțită de la primul gest, faceți-l pe al doilea. Purcedeți la treabă. În sens metaforic, legați-vă cămilele de copaci. Dumnezeu (sau Allah) o să vă ajute! Și nimeni să nu mai uite de acum înainte vorbele acestea izvorîte din înțelepciunea arabă:
” Allah va avea grijă de cămila ta,
dar leag-o mai întîi de un copac.”
Lasă un răspuns