Constantin CĂLIN
Am fost întrebat: ce e necesar unui jurnalist? Să fie – am răspuns cu o vorbă dragă lui Geo Bogza – „om întreg”. Pentru asta trebuie multă sănătate robustă, experiență de viață, știință de carte. Vocație. Pasiune și energie. Ochi deschiși, minte trează, inimă fierbinte. Convingeri, mai ales convingeri! Simptomatic pentru puținătatea acestora, la noi, după 1989, au dispărut, printre primele, tocmai gazetele al căror titlu evoca ideia de luptă. În același timp, aproape în toate celelalte, a crescut numărul rubricilor și al articolelor complezente. Se lustruiește în van mitocănia unora, se dă blazon prostiei altora. Sau se procedează în sens invers, exagerînd mizeria, murdăria, viciul, proiectate asupra întregii societăți. Nu e „om întreg” cel ce nu are măsură și un ton just. Nici cel ce nu posedă o ierarhie a valorilor, nu discerne între efemer și durabil, între lucrul original și imitație, între util și superfluu. Care confundă binele și răul, frumosul și urîtul, marfa de calitate și camelota. Toate acestea amplifică haosul și dau sentimentul unei promiscuități generalizate. În fine, nu se poate numi „om întreg” cel căruia îi lipsește simțul dreptății ori respectul demnității umane.
Ceea ce m-a surprins, recent, în cazul Peter Arnett, e că reputația de ziarist celebru n-a fost suficientă pentru a-l apăra de o decizie administrativă dintre cele mai ofensatoare: concedierea. Fără îndoială, Arnett este unul dintre cei mai mari reporteri contemporani, autor al unei zguduitoare cărți despre Vietnam, pentru care a primit Premiul Pulitzer. La apariție, ea i-a fost lăudată fiindcă ilustrează un principiu: acela de a scrie numai după o minuțioasă documentare, văzînd totul cu ochii proprii. Dar care fu vina lui, acum? A spus, într-un interviu acordat televiziunii irakiene, că tactica folosită de „aliați” în primele zile ale războiului a fost nepotrivită și că în fața lor stă o „armată disciplinată”. Ideologii americani de serviciu au sărit imediat în sus, printre ei și cîțiva jurnaliști. Cum e posibil să afirmi – s-au zbîrlit ei – că armata dușmanului e „disciplinată”? Asta înseamnă să fii de acord cu faptul că slujește unui regim considerat odios! Am văzut, pe canalul Fox News, un asemenea tribunal pentru linșarea morală a lui Peter Arnett. Uimitor cît venin și cîtă orbire! Concluzia vorbitorilor – un fel de sentință – era că jurnalistul incriminat de ei e un John Reed (americanul care a scris despre revoluția din 1917) și un colaboraționist! Cine își imaginează o Americă permisivă față de opinii contra curentului majoritar se înșeală amarnic. Intransigența Americii merge pînă la inculparea propriilor idoli. Așa s-a întîmplat, ca să dau un singur exemplu, în 1947, cînd s-a declanșat vînătoarea de comuniști la Hollywood. Au fost anchetați, atunci, Frank Sinatra, Gene Kelly, Humphrey Bogard etc. Nici Charlie Chaplin (suspect că nu ceruse cetățenia americană) n-a scăpat de „securiștii” lui Hoover. La „audieri”, însă, el a dat un recital comic, dezumflînd marțialitatea acuzatorilor săi. Acum, în 2003, în colimator sînt Susan Sarandon, Barbara Streisand, Leonardo DiCaprio, Robert Redford.
Cumpăr ziare și reviste doar pentru anumite semnături. Îi caut pe cei cărora le cunosc perspicacitatea și știința de a scrie. Îi citesc chiar dacă nu au opinii diferite de ale mele. Nu am prejudecăți în această materie. Cineva poate fi interesant în proză, poezie, teatru, dar plicticos în publicistică. Nicolae Breban, de pildă, e un scriitor cu suflu lung, ale cărui creații tind spre monumental. Unii îl declară „mare romancier”. Ca publicist, însă, e tern, ilizibil, cu o morgă insuportabilă, inferior lui Octavian Paler, Paul Everac, Constantin Țoiu, Mircea Iorgulescu, Liviu Ioan Stoiciu, Nicolae Iliescu etc. „Actualitatea, această pîine a cronicarilor (des chroniqueurs), este – observa Paul Morand – un fel de mîncare inasimilabil pentru alte categorii de scriitori”. Clar, Nicolae Breban, care are calități strălucite în alte domenii, n-are vocație de „cronicar”. Revenind la temă, trebuie de spus că interesul pentru o semnătură nu e inepuizabil. În momentul în care un autor se derobează de a discuta o chestiune importantă, sau mă contrariază cu un punct de vedere oportunist, despărțirea de el e inevitabilă și, cîteodată, definitivă.
G. Călinescu era împotriva ziaristului care n-are „nici o convingere și nici o idee, dar e gata a prinde ideile din aer și a le umfla comercial”. În epocă, un asemenea personaj era numit „articlist”. „Articlistul” se remarcă prin faptul că, indiferent de chestiune, „dă tare”. „Pofta de bătaie” e singura atitudine pe care poate s-o exprime. Dintre „articliști” se ridică (azi, ca și ieri) cei mai vajnici dintre energumeni, fanaticii tuturor cauzelor.
În pregătirea jurnaliștilor, „dresajul” poate fi uneori mai eficient decît școala. Acest fapt nu dovedește însă inutilitatea ei. Ziaristul dresat are rareori posibilitatea să devină altceva decît „scormonitor în gunoaie”. Sur tas, adică la locul de muncă, el deprinde numai trucurile meseriei, „găselnițele”, „clenciurile”. Astea nu dau o filosofie de viață, o concepție asupra lumii. Dresatului i se spune „Aport!”, și el acționează. Ar fi neobișnuit să constați că manifestă vreo „obiecție de conștiință”. Conștiința începe de la cultură.
Toți cei care scriem la ziar, ar trebui să știm că există și un dezgust față de presă. L-am avut noi înșine, poate, cîteodată, cînd eram obosiți, excedați, descurajați. Cînd apare? Cînd ceea ce e scris nu corespunde adevărului. Adevărul stimulează atenția cititorului, minciuna îi provoacă lehamite. Minciuna și prostia. Minciuna și șmecherii. În presă, numai adevărul e util.
Cineva mă îndeamnă să-i dau cît mai grabnic replică unuia care, cică, mă denigrează în revista „Cartea”. Nu știu și nici nu vreau să știu despre ce anume e vorba. Voi citi, probabil, după Paști, sau și mai tîrziu, acel articol, care, după cîte mi se spune, e „infect”. Țin prea mult la igiena acestor zile ca să mă ating de așa ceva. Am nevoie de o altfel de atmosferă: je ne veux se faire de bile! Să fim calmi: în polemică – lucru ce merită reținut – răbdarea e întotdeauna mai bună decît pripeala. Dar – mă întreb – merită, oare, să-mi pierd vremea cu un ins ros de vanități, maniac și scandalagiu?
Există un gen de frumusețe care nu-i atrage decît pe puțini: frumusețea de a apăra „cauze pierdute”!
Lasă un răspuns