Constantin CĂLIN
„Aud materia plîngînd… „. Bacovia realizează două performanțe în acest vers din „Lacustră” pentru care poemul a devenit deja celebru. Prima e că folosește o noțiune rareori întîlnită în poezie și chiar în proză. Explicînd dificultățile pe care le-a întîmpinat la traducerea romanului Bel-Ami de Maupassant, Ibrăileanu scria în 1896: „Dar limba noastră e lipsită de o mulțime de cuvinte pentru noțiuni generale. Noi n-avem cuvînt pentru noțiunea materie”. Dicționarele arată că termenul provine din latină și italiană. Figurează în Biblia de la 1688 („Iată puțin foc, cît de mare materie aprinde!”), în Antim Ivireanul („Dumnezeu cel făr’ de materie să se facă om cu materie”), în cîteva locuri din Istoria ieroglifică („Iară din giur împregiur făclii de tot feliul de materie ardzătoare cu mare pară”), în Biblicele lui Ion Eliade-Rădulescui („Așa Eloim, Spiritul și Materia formă primă lui Trinitate absolută superioară și activă…”). Surprinzător, lipsește la Eminescu. In schimb, se întîlnește la Hașdeu, într-un poem filozofic: „Naturalistul care din jos în sus învață, / Materie visează-n universu-ntreg” („Dumnezeu”). Rescriind de mai multe ori „Lacustră” și înlocuind (după informația dată de Aurelia Batali lui Ion Caraion), într-una din variante, versul „Aud șuvoaiele plîngînd…”, Bacovia a avut intuiția enormei puteri evocatoare pe care o are acest cuvînt. „Cuvîntul «materie» – remarca Blaga, care îl folosește în „Lucrătorul”: „Strivești cu degetele sînii materiei” – este plin de rezonanțe mitologice: el vine dintr-o epocă cînd materia era privită ca principiu matern al lumii sau chiar o divinitate maternă”. „Aud materia plîngînd…” înseamnă aud totul, întreg universul.
A doua performanță decurge din acuitatea auzului. Unii poeți aud creșterea ierbii sau urcatul sevei în copaci; alții, căderea unei frunze sau a unui fulg etc. „Aud materia plîngînd…” reprezintă mai mult decît acestea, le întrece. Versul lui Bacovia sugerează un mod încordat de ascultare, cît și o extraordinară finețe a simțului auditiv, o ureche ce prinde imperceptibilul și o minte buimăcită de proporțiile fenomenului pe care îl înregistrează. E mai expresiv decît „Okeanos se plînge pe canaluri… din „Veneția” lui Eminescu. Anticipează ca posibilă o regresiune în timp și induce o îngrijorare vecină cu exasperarea: cea a căderii din civilizație în epoca „locuințelor lacustre”. Lucrurile sînt astfel spuse încît granița dintre realitate și coșmar e aproaspe insesizabilă.
„În infinit pămîntul se simte tresăltînd”. E oarecum surprinzător să constați că Bacovia, poet fără viziuni cosmice, întrebuințează de mai multe ori decît Eminescu cuvîntul „infinit”. Surpriza se atenuează și chiar dispare cînd observi că același cuvînt e și mai frecvent la Ion Minulescu: „Iar eu -/ Pornit în căutarea/ Frumosului din suflet/ Și din rime/ Un vagabond pe care marea/ M-a scos de păr, din adîncime/ M-avînt din nou în infinit…” („Crepuscul la Tomis”); „Da…/ Sunt Domnul celor veșnic plutitoare-n infinit – „Alea jacta est”); „Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -/ Portretul unic și veșnic expus în infinit” („Romanța soarelui”) etc. Dar, cum ușor se poate remarca, în aceste exemple, „infinit” evocă mai puțin decît la autorul „Scrisorii I”, care scria: „De atunci și pînă astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de caos pe cărări necunoscute/ Și în roiuri luminoase izvorînd din infinit,/ Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”. „Infinitul” eminescian n-are hotar, e nesfîrșit. Minulescu și simboliștii, dacă se poate spune așa, l-au coborît pe pămînt, l-au făcut terestru, l-au limitat, i-au redus din profunzime. Infinitul lor e unul geografic sau, pur și simplu, unul interior, sufletesc: „Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel”. In acest caz, Bacovia e mai aproape de contemporanul său decît de Eminescu. La el, doar o dată, în „Dialog de iarnă”, cuvîntul „infinit” duce cu gîndul la o mișcare prin aer, ascensională: „-Hai…/ – Hai;/ – In infinit…/ – In infinit;/ Cîntă…”. Poetul nu e deprins să privească pe verticală, ci pe orizontală. „Infinitul” înseamnă, pentru el, lărgime, ca în acest frumos vers din „Alb” („Spațiu, infinit, de o tristețe armonioasă”) sau adîncime, ca în versul pus în titlul glosei: „In infinit pămîntul se simte tresăltînd”. Oricum, nu prea departe: „pe hăul din cîmpie”, cum se deduce. „Infinitul” din „Alb” și acesta din „Nervi de primăvară” (Primăvară…) deschide ferestrele sufletului, emoționează, bucură. In schimb, „infinitul” ca permanență ostilă din „Vreodată” („Sau cerul e rece/ La infinit…”) ori ca repetiție obositoare, din „Requiem” („Dar, tot aceeași poezie la infinit!?”), indispune și irită. Ca și Arghezi în „Rugă de seară”, de la care pare să-i fi rămas formularea, Bacovia întregistrează, apoi, existența unui „infinit demonic” ce avizează, pe calea muzicii, amintiri triste, jenante: „Un infinit demonic/ Și ironii amare,/ Dureri ce au răsunet/ In umbre solitare…” („Verset fantast”).
„Imensitate, veșnicie”. Un sinonim pentru „infinit”, „imensitate” e un cuvînt mai puternic decît el. In fața lui conștiința dezarmează: „Imensitate, veșnicie,/ Tu, haos, care toate-aduni…/ In golul tău e nebunie, – / Și tu ne faci pe toți nebuni./ / In fața ta sînt cel mai laș./ Imensitate, veșnicie, – / Iubesc o fată din oraș…/ Invață-mă filosofie”. („Pulvis”). Ce fel de „filosofie”? „Filosofia” de a nu se mai gîndi la… „imensitate”, de a ignora, cînd iubește, faptul că există „un cimitir”. Filozofia lui „carpe diem”, subliniată și mai apăsat în „Să ne iubim”: „Ce poate, deci, a fi sub soare,/ In haosul imensității – / Dacă-ți vei pierde fecioria/ In taina roză – a voluptății?”, replică în care intră și cîteva ecouri din „Moartea lui Fulger”, de Coșbuc”: „Trăiește-ți, doamnă, viața ta!/ Și-a morții lege n-o căta!” (…). „Nu cerceta aceste legi,/ Că ești nebun cînd le-nțelegi! / Din codru rupi o rămurea,/ Ce-i pasă codrului de ea!”.
„Eternității i-am zis”. „Cu cuvîntul eternitate se poate face multă retorică”, susținea Blaga. „Mai puțină poezie”, adăuga el imediat. Bacovia e dintre cei care au încercat. E drept, însă, că îl folosește tîrziu, în Stanțe burgheze, și numai odată: „Cîntec, deasupra cetății,/ Imbătrînire?!/ Eternității i-am zis: / La muzica asta frumoasă” etc. („Idei”). „Eternitate” sună, aci, familiar: e dorința, e neantul sau, poate, moartea. Blaga avea totuși dreptate. Iată un exemplu care i-ar putea ilustra afirmația: „L-aș fi dezlănțuit cu crăngi/ Din vîrf de munte/ să spulbere umanele duhniri/ tîrîte pe pămînt – / să lunece pe imensitate doar aripa de vînt – / o punte/ pe eternitate”. (F. Aderca, „In amore”). Ce vrea, de fapt, autorul? Să provoace un „ciclon de răzvrătiri”. La el, într-adevăr, „eternitate” sună retoric, mecanic, rece.
Lasă un răspuns