Constantin CĂLIN
Mai devreme sau mai tîrziu, orice student de la Litere are surpriza să afle că unele dintre scrierile al căror autor e trecut pe copertă sau e inclus chiar în titlul lor aparțin ori sînt atribuite altora. Critica de atribuire răstoarnă, nu o dată, lucruri considerate definitive. O face doar ca să sfideze obișnuințele, pentru a contraria? Nu. Această îndeletnicire stă sub semnul nevoii de adevăr, căci pentru fiece ipoteză nouă se consumă mari energii intelectuale și se pun în joc reputații științifice. Studentul de la engleză află (dacă i se spune) de lunga bătălie shakespeariană, în care opera „Marelui Will” a fost atribuită lui Francis Bacon, lordului Rutland sau lordului Derby. Același student află, apoi, că așa – numitele poeme ale lui Ossian, nu sînt ale bardului celt din secolul III, ci ale scoțianului James Macpherson, care a trăit în secolul al XVIII-lea. La rîndul său, studentul de la franceză (tot dacă i se spune) află că volumul de debut al lui Prosper Marimee, „Teatrul Clarei Gazul”, nu e de Clara Gazul și că nici culegerea de „balade ilirice” „Guzla”, dată ca fiind a lui Iachint Maglanovici, nu e a acestuia, ci ambele, ale autorului lui „Carmen”. Farsele, mistificările și șiretlicurile literare sînt atît de numeroase, încît s-au alcătuit dicționare pentru a le înregistra și dezvălui. Studentul de la Română are și el o proporție de surprize. Află, de pildă că prima cronică românească a fost atribuită, pe rînd, lui Grigore Ureche, lui Nestor Ureche, lui Simion Dascălul, lui Grigore Ureche și Simion Dascălul, și, iarăși, lui Grigore Ureche. Află de asemenea, că după o opinie recentă, „Istoria Țării Rumânești” de Constantin Cantacuzino Stolnicul ar fi, de fapt, a episcopului Daniil Panoneanul. Află și de lungul proces referitor la paternitatea „Cîntării României”, atribuită cînd lui Alecu Russo, cînd lui N.Bălcescu. (Am avut norocul, în anii studenției, să pot urmări îndeaproape confruntarea pe această temă dintre Al. Dima și N.A. Ursu). Află, mai încoace, de scandalul în jurul piesei „Vlaicu Vodă” de Alexandru Davila, în care un publicist bătăios, Petre Locusteanu, a încercat să demonstreze că ar fi fost însușită de la Al.Odobescu. Află, în sfîrșit, de îndoielile legate de adevăratul autor al romanului „Mitrea Cocor”, și (trecînd peste alte „cazuri”), de controversa iscată de atribuirea unor texte apărute sub semnătura Clement – Bacău lui Bacovia, controversă în care (ca oponent al lui Marcel Marcian) sînt implicat.
Însă cea mai discutată problemă de atribuire, la noi, rămîne aceea privitoare la „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”. Istoricul literar Dan Zamfirescu, autorul unei voluminoase teze de doctorat cu acest subiect, a numit-o „chestiunea homerică a literaturii române”. Polemicile relative la ea durează de aproape un secol, timp în care au fost puse la bătaie argumente dintre cele mai diverse: istorice, culturale, psihologice, textologice etc. Nume grele ale istoriei, istoriei literare, slavisticii, bizantinologiei, medievisticii sau angajat în această confruntare. În rezumat, două sînt pozițiile principale: una susținută de N. Iorga, Stoian Romanski, N. Cartojan, Vasile Grecu, Dan Zamfirescu, I. Dumitru – Snagov și alții, atribuie „Învățăturile…” voievodului muntean; cealaltă, susținută de Demostene Russo, P.P. Panaitescu, Leandros Vranussis și, nu de mult, N. A. Ursu, – le atribuie unui călugăr, care le-ar fi scris (și aci lucrurile se despart din nou) „nu prea tîrziu după moartea lui Neagoe și a lui Theodosie” (adică, 1521 și, respectiv, 1522), în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. Leandros Vranussis îl indică pe grecul Manuil din Corint. Cu mici variații, ideea celor dintîi e că „Învățăturile…” înfățișează „o experiență de viață și o sferă de preocupări ce o depășește cu mult pe a unui călugăr”. Ceilalți relevă existența unor lipsuri și inadvertențe inadmisibile în situația că autorul ar fi Neagoe. În ceea ce mă privește, mă țin de partea celor care îi atribuie acestuia paternitatea operei. Desigur, întrebarea inevitabilă e dacă el avea însușirile necesare pentru o astfel de îndeletnicire, rară printre domnitorii noștri. Numeroase date duc la concluzia că da: educația religioasă deplină, „gustul pentru frumos și măreție” (dovedit în construcția mînăstirii de la Argeș), firea ponderată și, nu în ultimul rînd, boala de piept cu perspectiva morții iminente. Fără îndoială frapează faptul că din cele 227 de pagini ale versiunii românești a „Învățăturilor…”, 67, care va să zică aproape o treime, sînt citate biblice, patriotice și anonime. E o performanță care pare accesibilă doar unui cărturar cu o foarte bună memorie. Se uită însă exemplul tînărului Dimitrie Cantemir: la 25 de ani, acesta termină „Divanul”, un amplu „eseu”, plin de referințe biblice, istorice și morale. Nimic nu mă împiedică să cred că și Neagoe poseda o astfel de erudiție. El putea să știe „Scripturile” tot atît de bine ca oricare dintre cărturarii vremii sale (călugări) și ceva în plus față de aceștia, deoarece trăia în lume. Înzestrarea lui superioară, dublată de receptivitate, se vede în actele culturale ale domniei sale. Ideea de a fi comparat (cum a făcut-o cineva) cu prinții Renașterii mi se pare nu numai seducătoare, ci și îndreptățită. Carte exemplară, de o complexitate și frumusețe indiviabile, „Învățăturile…” au mai generat o problemă de paternitate, necunoscută pînă în anii optzeci ai secolului trecut. Povestea e senzațională. Un exemplar de-al lor, plagiat, a fost folosit de un trimis al lui Ivan al IV-lea, cel groaznic, la patriarhul din Constantinopol, ca „document privind educația și principiile ortodoxe” ale celui care se vroia recunoscut drept primul țar al Rusiei. Lucrînd în grabă, mesagerul a schimbat „numele de Neagoe și Theodosie în titlul capitolelor”, dar „a lăsat nemodificate, în interiorul textului, numele de Neaga (mama lui Neagoe), Ioan și Petru (băieții lui Neagoe), Stana, Roxana și Anghelina (fetele lui Neagoe)”.
În mod firesc, ar trebui ca biografia operei și „dosarul” ei încărcat să îndemne la lectura ei. Barem de către publicul căruia îi zicem cultivat.
Lasă un răspuns