Hary CERNEȚ
Încă din zorii istoriei omenirii omul este dotat cu gîndire, dar fiind supus permanent stresului exercitat asupra sa de către ceilalți semeni, ca și de animale și mediul natural, și-a ridicat ochii spre cer, așteptînd ajutor de la divinitate. În toate marile religii, ca și în dizidentele acestora, rugăciunea – ca cerere către Dumnezeu – ocupă rolul principal în manifestările de cult colective, dar și în viața personală a credincioșilor.
Călugărul budist consideră cerșitul ca pe un fapt firesc, fiind nelipsit de bolul în care primește o fiertură de orez, gestul cererii și al dăruirii fiind considerat, pentru ambele părți, beneficiare ale actului cerșetoriei; călugărul – pentru că s-a lepădat de sine și se umilește, iar cel care dăruiește – pentru fapta sa în ajutorul săracului.
În Noul Testament, parabola înmulțirii pîinilor, ucenicii îi propun Învățătorului să slobozească mulțimile să plece în așezările din jur pentru a-și cumpăra mîncare, la care acesta le propune să le hrănească ei, dar răspunsul se referă la puținătatea pîinii și a peștelui față de numărul celor flămînzi.
Din toată sărăcia lor, mănăstirile asigură cazare și hrană celor ce le calcă pragul și vor să rămînă pentru închinăciune.
Fără deosebire de orînduire socială, de la Nord la Sud și de la Est la Vest, lumea este împărțită în săraci și bogați. Că bogățiile s-au acumulat din tată-n fiu, în mai multe generații, prin acte de cotropire a unor popoare de către altele, sau pur și simplu prin îmbogățirea peste noapte, nu mai contează. Tragic este, însă, atunci cînd o minoritate se lăfăie în huzur, iar grosul populației, de la noi sau de aiurea, trăiește sub pragul sărăciei, de multe ori sub condiția animalelor, cărora li se asigură, totuși, o creștere corespunzătoare, fie că sînt pentru sacrificare sau pentru companie.
Nu punem în discuție acum, aici, cauzele care duc la sărăcie și, de aici, la cerșit: secete, boli, teritorii suprapopulate, în general – soarta. Problema care se pune este cea a decăderii omului, atunci cînd nu din motive de credință renunță la sine, ci atunci cînd neputința de a-și întreține familia și pe sine însuși îl aruncă în stradă, la cerșit. Sînt și săraci care nu cerșesc, din demnitate, de rușine sau, poate că dacă au încercat, nimeni nu i-a miluit și atunci au renunțat. Aceștia se sting încet, ca o lumînare rămasă fără ceară.
Trecînd peste faptul că mulți români au părăsit țara și cerșesc un loc de muncă în Occidentul bogat, cînd încă nu au ajuns să întindă mîna la mila publică, grav ne apare fenomenul atunci cînd statul cerșește la FMI, la Banca Mondială, la alte bănci private, pentru că cererile de creditare, pentru care ni se pun condiții înrobitoare și fel de fel de experți ne controlează sistematic, la sînge, dacă bruma de ajutor vom ști să o folosim, este ca și cînd cerșetorului îi impui să taie în felii boțul de pîine pe care i-l dai, ori să se spele pe dinți înainte de a mînca.
Într-o apariție televizată, recent, guvernatorul Băncii Naționale a României spunea că, practic, dispunem de aurul și valuta necesare unei activități normale, dar că trebuie să și împrumutăm, pentru că asta „dă bine” peste hotare, în relațiile cu partenerii externi. Și dacă socotești, o tranșă de 200 de milioane de dolari este o bagatelă pentru cei 22 de milioane de locuitori ai țării dar, ca să fim și noi în rîndul lumii (periferice) cerșim, cu toate că ni se-apleacă din cauza dobînzilor!
Pentru intrarea în NATO și UE am cerșit pe la mai toate Marile Porți, iar dacă vom fi primiți (așa se pare) se vor înmulți săracii de la masa bogatului, pentru că vom fi nevoiți să procedăm la fel ca și în parabola cu sumanul lui Arvinte, care tot peticit va rămîne! Și nu se va vedea cîștigul din pagubă, iar dacă va fi, nu cerșetorii vor profita, ei fiind mulți, iar masa neîncăpătoare.
Nu ne mai rămîne, așadar, decît minunea înmulțirii pîinilor!
Lasă un răspuns