Nu mi-am închipuit vreodată că fascinantele recipiente din plastic, adevărat miraj cu iz de mit din anii cînd în România puteau fi văzute doar în filme sau în shop-uri, unde românul de rînd nu avea acces, vor deveni într-o bună zi motiv de coșmar pentru majoritatea orășenilor. Bidoanele din plastic transparent – imitînd perfect sticla – cu tot felul de băuturi răcoritoare, frumos colorate, acidulate și extrem de aromate – nu știam pe atunci că sînt sintetice ca și bidoanele – mă fascinau ca orice alt lucru miraculos văzut în față. Păstram un dolar dăruit de o soră a mea, trăitoare pe „Pămîntul făgăduinței”. Nu-l arătam nimănui de teama unui denunț, pînă într-o vară cînd a venit în țară un fost coleg de școală, plecat în Israel, dar ajuns în Germania (de vest, evident) pe care l-am rugat să-mi cumpere o astfel de sticlă de la Shop (era în interiorul hotelului „Decebal”, supravegheat cu strășnicie de respectivul civil de serviciu) și mi-am satisfăcut plăcerea (mai mult curiozitatea). După golire, un veritabil ritual în familie, am păstrat multă vreme recipientul ca pe o relicvă. Mă mai întreba unul și altul de unde îl am, era într-adevăr un obiect venit din altă lume, o lume, cum am mai spus, inaccesibilă nouă pe atunci. Păstram în bidon țuică de prune cu care făceam impresie bună celor ce-mi intrau în casă. Mă făceam că nu aud întrebarea și le-o luam înainte vorbindu-le despre originea țuicii, de 55 de focuri, pe care o cumpăram de la un domn cumsecade din secuime. Au trecut vremea și timpul și a venit miraculosul Decembrie 1989. Nici nu-mi dau seama cu ce viteză au apărut, în avalanșă, aceste ambalaje din plastic. Parcă aduse peste noapte de gloanțele „teroriștilor” care au tras, dar n-au existat. Ca și cum ar fi fost stocate undeva în preajma granițelor românești, pregătite de invazie, asemenea diviziilor rusești în 1944, sau în niște depozite misterioase, deschise acum, în pripă, că piața a fost invadată de milioane și milioane de unități de toate culorile, de toate capacitățile,de toate originile. N-a trecut mult și s-au produs și îmbuteliat chiar și la noi. Mai întîi au fost cu apă. Nu mai pun la socoteală alte recipiente care ne-au năpădit – cele din aluminiu – cu inel, ca niște grenade de război. Toate s-au petrecut cu atîta repeziciune ca și cum acesta ar fi fost motivul pentru care românii s-au luat de piept cu dictatura. Și poate n-ar fi fost atît de șocantă apariția acestui semn al civilizației apusene, dacă n-ar fi fost însoțită de o reciprocă, pură și originală, adică neaoșă, adică de a le și arunca pe jos, direct în stradă, la întîmplare, după golire. De atunci, uite, au trecut 13 ani și străzile orașelor noastre sînt presărate cu tot felul de ambalaje de plastic. Sîntem în plină civilizație a plasticului. Nu ne mai putem plînge. De 13 ani mă tot întreb de ce nu s-or fi strîngînd aceste ambalaje pentru reciclare, că doar e o materie prelucrată sofisticat, cu cheltuială mare. Pentru producerea ei se cheltuie mari cantități de resurse, deloc ieftine și deloc inepuizabile. La noi le găsești peste tot. Dacă privești de pe podul de pe Bistrița (singurul, de altfel, în orașul cu un trafic atît de intens) în amonte sau aval, aceeași imagine dezgustătoare. Apa e acoperită, ca altă dată de plute, de un strat compact de bidoane de plastic. Civilizația plasticului a ajuns în apele de munte. Recent am fost la Izvorul Alb, un loc altădată liniștit și odihnitor. Puteai să faci baie în apa limpede a Lacului Bicaz. Sute de metri spre larg și peste tot de-a lungul malurilor lacului de munte nu se vedea altceva decît o uriașă masă de bidoane de plastic. Civilizația plasticului, atît de rîvnită cu ani în urmă, a ajuns să ne sufoce, să ne producă astenii și coșmaruri. A dat un pospai de zăpadă. A mai acoperit cît de cît „civilizația. Dar nu, orășeanul nostru nu se dă bătut cu una cu două, continuă să arunce și pe albul zăpezii cu alte și alte straturi de asemenea dovezi ale civilizației. Am fost tentat de multe ori să scriu pe această temă. Am tot amînat sperînd că e un fenomen trecător. Dar nu-i. Nu numai că nu-i trecător, dar a devenit cronic, căpătînd proporții monstruoase. Ce spun eu! Aceste obiecte de plastic sau de aluminiu par niște confeti pe lîngă sacoșele tot din plastic cu gunoi menajer, lepădate pe trotuare, pe lîngă gardurile vii, acolo unde acestea mai rezistă, pe la colțurile blocurilor, pe lîngă garaje sau în puținele și tot mai redusele locuri de joacă pentru copii. Uneori se aruncă doar la cîțiva metri de locul destinat gunoiului menajer. Nu dau nume de străzi pentru că, cu excepția străzii centrale și a cîtorva din Cornișa 1 și 2, unde angajații Primăriei se văd de cu zori în număr mare, fenomenul e generalizat. Zilele acestea se discută în presă despre majorarea impozitelor pe terenuri și clădiri și alte alea, la care se cumulează taxa de salubritate. Aceasta a ajuns la 40.000 lei pe lună de persoană. O persoană plătește 480.000 lei anual pentru salubrizare. Bacăul are aproape 200.000locuitori. Faceți, vă rog, socoteala și spuneți-mi și mie cît încasează Primăria pentru a oferi lumii imaginea orașului european. Frumoasa sintagmă, la televizor sau în ziare, dar total neadevărată. Orașul este murdar ca în Orient. Străzile secundare și de acces ale orașului sînt sparte, cît despre trotuare ce să mai vorbim? Circulați prin fața Teatrului Bacovia și o să întîlniți gropi, la fel în zona hotelului Moldova, cu excepția fațadei pe 9 mai, Mioriței, Ștefan cel mare, Neagoe Vodă, ca să nu mă opresc decît la puține exemple unde trotuarele se pot compara cu albiile mocirloase ale unor pîraie. Dacă nu-i baltă sînt bolovani, dacă nu-s bolovani, sînt gropi și nelipsitele gunoaie menajere. Cînd funcționa „Cicul”, orașul era poluat cu vapori de amoniac, cînd „Letea” funcționa în plin, orașul era poluat cu gazele emanate de pirita arsă. Dar cel mai mult se resimte, de ani buni, poluarea cu gunoaie menajere, aruncate direct în stradă și cu acele ambalaje despre care fu vorba mai sus. Să mai amintesc de varietatea ambalajelor de la toate porcăriile de produse, oferite în special copiilor, care ne-au invadat piața și viața și ale căror ambalaje ajung în proporție de 90% tot în stradă? Oraș european nu înseamnă doar nocturna la stadion și pista de karting, drumul E85 care traversează Bacăul de la Sud la Nord-Est și centrul orașului de la Policlinica veche la statuia lui Ștefan cel Mare și Sfînt. Sintagma cu pricina s-ar potrivi unui oraș curat, unde stilul vieții urbane se resimte în fiece loc, unde civismul cetățeanului, al orășeanului a atins acel grad de conștiință care-l face responsabil de tot ce privește viața comunitară a urbei. Sunau foarte frumos și promițător în microfoanele posturilor de televiziune vorbele de campanie electorală rostite de alesul nostru care spunea cam așa: „Voi fi un primar al oamenilor și pentru oameni. De aceea voi căuta să stau mai mult printre ei, pe străzi, în teren și mai puțin în cabinet…”. Probabil era conștient de pe atunci că va rămîne la stadiul de vorbe. La drept vorbind, nimeni nu-i absurd să-i ceară unui primar să stea toată ziua numai pe străzi. Administrația locală e complexă și solicită multă energie, timp, sacrificiu de sine, tot felul de renunțări care țin de viața personală. Sînt însă destule „ferestre în care un om cu energia și bunele intenții pe care le dovedește primarul de Bacău să ia de mînă pe cîte un responsabil din primarie și să-l invite la cîte o preumblare, azi într-un cartier, mîine într-altul, să mai stea de vorbă cu cîte un om, și îl asigur că ar avea ce vedea și auzi și, în funcție de ce aude și vede, să-i pună pe colaboratori să facă ordine, ca Bacăul să arate cu adevărat un oraș european, adică un oraș civilizat, fie și sub marca civilizației plasticului. Atunci nici un cîrtitor de felul celui ce semnează aceste rînduri n-ar mai avea nimic de spus. Dar nu vă faceți iluzii. (Valeriu TRAIAN)
Lasă un răspuns