Ne aflăm în Postul mare, obicei milenar al creștinătății și care precede sărbătoarea Paștelui atît de îndrăgită de către sutele de milioane de credincioși. Oameni de toate vîrstele, dar cu deosebire bătrîni a căror trecere prin această lume nu s-a prea lăsat pradă influențelor nefaste ale unor dubioase secte și profeți de ocazie, umplu pînă la refuz, duminică de duminică, lăcașurile noastre de cult. Ici – colo, fermecătoare coruri bisericești secondează armonios glasurile preoțești înălțătoare de slavă și cucernică rugăciune către Cel Atotputernic.
Bag însă seamă – cam de multișor timp – că tot amărăștenii sînt cei care populează, în număr mare, bisericile noastre. Evlavioși din tată-n fiu, ademeniți de dangătul clopotelor, săracii își fac uitate pentru cîteva ceasuri grijile gospodărești pentru a se reîntîlni cu cele sfinte. Bogații, dimpotrivă. Atît cei „preluați” din vechiul regim, cît mai ales binecuvîntații ciocoi post – decembriști sînt prezențe rarisime la slujbele creștinești. Ei n-au timp pentru ceremonii religioase. Sînt oameni de afaceri și totodată politicieni cu preocupări din care izvorăște bogăția. Multă bogăție pentru ei și rubedeniile lor la fel de hrăpărețe. Și cînd, cu totul ocazional, acești îmbuibați își fac apariția la cîte o înmormîntare ori sărbătoare creștină, țin cu tot dinadinsul să-i eclipseze pe cei mulți prin vestimentație de ultimă modă, bijuterii strălucitoare și limuzine de înaltă clasă.
Aproape fără nici o excepție, drumurile zilnice ale acestor îmbuibați nu se intersectează cu cele ale insistenților adolescenți ce împînzesc urbea spre a aduna cîțiva bănuți (tot de la săraci) întru salvarea vieților unor copii greu încercați de boli chinuitoare. Pricopsiții nu merg pe jos de-acasă la firmele lor, nu s-amestecă cu plebea la vreme de promenadă, ci trec val-vîrtej prin buricul tîrgului tolăniți în Mercedes, Audi, Ford, Gipp, B.M.W și alte asemenea autovehicule. Întîlnindu-i cumva pe acești barosani la alese întruniri „de familie”, ai face o mare imprudență întrebîndu-i cum se descurcă cu postul și cu rugăciunile. „Ce post? Ce rugăciuni?”, s-ar burzului la tine cei întrebați. „Noi avem alte preocupări, nu ne confundați!”, ar conchide ei scurtul dialog. Într-adevăr, domniile lor, îmbogățiții, formează o altă lume, foarte restrînsă, paralelă cu lumea amărăștenilor care se zbat pentru supraviețuire. Amărăștenii postesc. Au postit pe vremea cînd odiosul dictator i-a „fericit” cu faimosul „Program național de alimentație științifică”, dar acum postesc și mai acătării că pîinea și fasolea și cartoful nu mai sînt la îndemîna oricui. Pentru milioane de români, Paștele ce se apropie va fi la fel de trist precum au fost Crăciunul sau Anul Nou. În asemenea situație, a-i îndemna mereu pe amărășteni să postească, ar însemna o inadmisibilă provocare. Pentru că, din respect pentru credința lor, și mai ales îngrădiți de lipsuri materiale, acești sărmani postesc mereu, foarte adesea post negru.
Zilele trecute, în drumul meu săptămînal după „cota” de apă potabilă de la cișmeaua Stației CFR Bacău, mi-a atras atenția un grup de copii ce scormoneau în pubelele de pe platforma situată vis-a-vis de vechea magazie a Gării. Puștii scoseseră la iveală o mulțime de citrice deteriorate în bună parte și aruncate la gunoi de un necunoscut întreprinzător. După ce și-au umplut trăistuțele pînă la refuz cu neașteptatele „bunătăți”, copiii s-au aciuat lîngă gardul din preajmă, apucîndu-se să înfulece din „proaspăta” pradă. Păreau teribil de flămînzi, dar, după fiecare portocală înfulecată, deveneau mai veseli, mai vorbăreți. Încheindu-și „ospățul” au luat drumul spre casele lor de pe la marginea orașului să-și bucure și frățiorii cu rîvnitele fructe exotice. Pentru ziua aceea scăpaseră de postul negru. Pentru ei, dar și pentru mulțimea de amărășteni ai acestei țări se întrevede deja un post care se va prelungi mult după sărbătorile de Paște. (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns