Marilor noastre sărbători naționale – 1 Decembrie, 24 Ianuarie, 9 Mai sau 25 Octombrie -, cu profunde semnificații patriotice, ca și celor de ordin religios – Crăciunul și Paștele -, românii, de-a lungul timpului, le-au adăugat și o serie de manifestări consacrate omagierii unor distinse categorii socio-profesionale. Astfel, la anumite date ale fiecărui an, minerii, petroliștii, ceferiștii, metalurgiștii, constructorii, tipografii, cadrele didactice, marinarii, polițiștii își serbează ziua proprie. Un prilej binevenit pentru a mai uita de grijile cotidiene și de greutățile de la locurile de muncă, dar și pentru reafirmarea voinței de unitate și solidaritate de breaslă.
Și jurnaliștii își au rezervată, în calendar, ziua lor aniversară. Din păcate, trece aproape neobservată, e tot mai palidă și lipsită de entuziasm. Noi, cei care venim de demult prin această lume, știm prea bine cum se derulau aceste sărbători ale breslelor în anii apusului regim și cît de „liberi” se simțeau oamenii muncii de ziua lor. Un perfid sistem propagandistic, dublat de o tăinuită supraveghere, țintuia sub călcîi opresiv orice nemulțumire socială sau intenție de revoltă față de condițiile de muncă și de viață tot mai precare.
Aceleași detașamente socio-profesionale – și altele – continuă și astăzi să-și serbeze aniversările, dar într-o atmosferă de libertate deplină și în speranța de mai bine. Chiar dacă – datorită vicisitudinilor tranziției – numărul slujbașilor s-a împuținat, forța și vigoarea demonstrațiilor au luat amploare, fapt dovedit și de numeroasele acțiuni protestatare, ori valul de revendicări exprimate public și care îi pun la grele încercări pe patroni și guvernanți.
Cu totul surprinzător, familia jurnaliștilor, acum de patru-cinci ori mai numeroasă decît în vremea dictaturii comuniste, face parcă notă discordantă cu celelalte categorii profesionale în ce privește unitatea de voință și solidaritatea de breaslă. E suficient să răsfoim paginile cîtorva cotidiane și periodice mai importante, ori să vizionăm unele emisiuni ale posturilor de televiziune pentru a ne da seama de starea de spirit din rîndul jurnaliștilor. Uneori trăiești cu impresia că asiști la un război al condeielor presei, cu destăinuri șocante, cu schimburi de expresii impardonabile, cu grave acuzații nefondate și amenințări, unele ajungînd chiar pe agenda instanțelor judecătorești. Ce-i poartă, oare, în această sterilă și inutilă luptă mediatică pe unii ziariști? Infatuarea, aroganța, slaba pregătire intelectuală, lipsa bunului simț, ori interese obscure dictate de barosanii post-decembriști care diriguiesc atît economia, cît și politica românească? Posibil, toate acestea la un loc, și altele. Regretabil cum macină fără rost arsenalul nostru jurnalistic tocmai cînd țara are atît de mare nevoie de sprijinul conjugat pentru găsirea adevăratului drum spre o activitate economico-socială, politică și culturală de care să beneficiem, cît mai repede, întregul popor.
Îmi asum riscul de a afirma că, în pofida asprelor constrîngeri exercitate asupra jurnaliștilor vremii de către acel „partid unic”, solidaritatea acestei bresle era mai consistentă, mai responsabilă. Cu excepția unor zeloși și torționari, gazetarii de-atunci se dovedeau mai uniți, mai prietenoși și mai săritori la nevoie. Spre exemplificare, relatez succint despre un caz petrecut cu decenii în urmă în redacția unui cotidian de provincie la care lucram. Un coleg proaspăt angajat, condeier destul de talentat și la locul lui, abia căsătorit, a plecat în documentare într-un oraș de munte al județului. Pe traseu a căzut, nepermis de ușor, într-o cursă amoroasă întinsă de o fătucă de moravuri ușoare. Rătăcire de moment, prima, poate și ultima din viața lui. Instalîndu-se într-un apartament „închiriat” pentru „o noapte de vis” de reporter de la un amic a cărui soție lipsea din localitate pentru cîteva zile, „vrăbiuței” i-a fost lesne să-și pună în aplicare planul prestabilit. Și-a expediat „partenerul” după ceva mîncare și, în absența acestuia, a dat iama prin lucrurile de valoare ale gazdei. La revenire, amorezul de ocazie a rămas năucit. „Fetița” dispăruse cu o valiză burdușită cu obiecte bine alese. Scandalul care a urmat a ajuns la cunoștința conducerii redacției. S-a întrunit urgent colegiul redacțional. Deși gravă, în primul rînd prin încălcarea principiului „ținutei morale”, greșeala a fost cotată ca o problemă strict internă, fără a fi comunicată la…partid. Verdictul obliga împricinatul să recompenseze familia prejudiciată și să ceară transferul la o altă instituție. S-a convenit ca soția acestuia să nu afle nimic din cele întîmplate, transferul soțului său fiind motivat de reducerea personalului redacțional. Se aplica o regulă aparte: „Ultimul venit, primul plecat”. O manieră de soluționare cu totul originală a cazului relatat. Colegiul redacțional a riscat prin măsurile luate, dar a considerat că era soluția optimă pentru păstrarea integrității unei tinere familii. Și a reușit acest lucru. A procedat corect sau nu, problema e discutabilă. Deși n-a scăpat de criticile aspre din partea Colegiului redacțional, reporterul în cauză a simțit și gestul salvator de care avea nevoie în acele condiții politico-sociale de neînchipuit. Personal, am socotit această măsură ca pe un gest al solidarității de breaslă.
După trecerea atîtor ani de la această nefericită întîmplare, mă gîndesc la avalanșa de articole fulminante, titrate cît mai pompos, care ar acoperi zile, săptămîni la rînd, paginile multor jurnale, dacă cumva s-ar ivi un caz de genul celui pe care l-am relatat. Luînd act numai de scandalul privind „Moștenirea Tinu”, e îndeajuns să observăm cît de efemeră, de șubredă și vulnerabilă este astăzi solidaritatea breslei gazetarilor. Și e mare păcat! (Toma JĂMNEALĂ)
Lasă un răspuns