Constantin CĂLIN
Unele din aceste glose nu și-ar avea rostul, desigur, dacă editorii lui Bacovia ar fi decriptat toate aluziile și formulările mai mult ori mai puțin obscure din opera sa. N-au făcut-o, probabil din „criză de timp”, fiindcă deși par simple (atunci cînd le știi), căutarea informațiilor necesare determinării lor cere ore, zile sau chiar săptămîni. Pentru mine, un sexagenar, aceeași „criză” e și mai dureroasă, totuși scrupulul critic nu mă lasă să trec peste lucruri care, rămînînd neexplicate, ar face ridicolă pretenția de cunoaștere integrală a textelor.
Între curiozități, poemul „Panoramă” o cuprinde și pe aceasta: „În racle de sticlă – princese / Oftau, în dantele, mecanic”. Fiecare înțelege, că e vorba de niște vitrine cu păpuși animate de un mecanism invizibil. Dar (mi s-a pus această întrebare) de ce „princese” și nu „prințese”? Nu cumva Bacovia, care nu-i suferea pe pedanți, comite el însuși aci păcatul de a fi pedant? Aci, am răspuns, categoric nu! Pentru deplina lămurire, e necesară o scurtă paranteză istorică și filologică. Bărbatul dintr-o familie domnitoare europeană purta, în Italia, titlul de „principe” (capodopera lui Machiavelli e Il Principe), în Franța – „prince”, în Germania – „Furst” și „Prinz”. În Moldova și Țara Românească, omologul său se numea „beizadea”. După alegerea în fruntea Principatelor Unite, domnitorului Alexandru Ioan Cuza i se spune atît „principe”, cît și, alternativ, „prinț”. La fel, apoi, și lui Carol de Hohenzollern, pînă la declararea Regatului. Sub influența franceză și cea germană, la noi „prinț” e folosit mult mai frecvent decît „principe”, nu numai în viața politică, ci și în literatură, mai ales în poezie, unde se întîlnește, în versuri memorabile, la Eminescu („În al umbrei întuneric / Te asamăn unui prinț”) și la Coșbuc („El, cel mai drag! El a venit / Dintr-un afund de Răsărit, / Un prinț frumos și tinerel”). Logic (ni se pare azi) ar fi fost ca femeii sau fiicei „prințului” să i se spună „prințesă”. Dar, cu mici excepții, înainte și de-a lungul primelor două decenii ale secolului XX nu i s-a spus (sau, mai exact, n-a fost scris așa), ci ca în poemul lui Bacovia (și pronunțat „princesă”, după modelul rusesc). Iată cîteva exemple: „Amurgul are astăzi luciri ca de mătasă / Pe care lunecară mîini albe de princese” (Ștefan Petică); „Tînăra princesă își dădea bine sama de asta” (Pompiliu Păltănea); „Crezi că în tot momentul și pe toate cărările rătăcesc princese amorezate?” (Ion Gorun); „Princesa-ndepărtată” (piesă de Edmond Rostand, tradusă de M.Codreanu). Exista și o modă numită astfel: „Și tu-n acest Eden / Îți porți cu-ndemînare / Ținuta de rigoare / De «princesse lointaine»”. Rochiile „princesse” erau de muselină albă și se distingeau prin forma lor (strîmte în talie, invoalte în partea de jos). O ultimă observație: cuvîntul „prințesă” lipsește din „Dicționarul universal al limbii române”!
În „Amurg” (Pe seară, la geamuri, un nour violet și de-aramă), versul al doilea e: „Pe drum, l-aceeași oră, se tîrîie un lanț de fier”. La ce s-o fi referind poetul ? „Amurg” a fost scris în 1918, în timpul ocupației Bucureștilor de către germani, dar nu e vorba, cred, de vreo „mașină de război”, ci de ceva mult mai simplu: de o căruță. „Lanțul de fier” e cel pentru piedică. Îmi bazez răspunsul pe analogia cu o situație descrisă de Traian Demetrescu într-o schiță de-a sa: „Aproape în toate zilele, la aceeași oră de dimineață, căruțașul trecea pe sub fereastra mea. Era ceasornicul meu”. Ce căruțe aveau un mers atît de regulat? Cele ce făceau aprovizionarea cu pîine și cele ale aparilor. Tip anxios, Bacovia e iritat atît de zgomotul lanțului, cît și , mai ales, de repetarea lui la intervale egale. În loc să-i dea sentimentul certitudinii, paradoxal, în circumstanțele amintite, regularitatea îi inspiră teamă: „Azi iar mi-i frică… și cred, și sper…”, căci, în ciuda aspectului ei așezat, viața din jur plutește în nesiguranță: „O zi fără anotimp (adică nici călduroasă, nici rece – n.m.) și ordine militară (lipsită de interdicții – n.m.) / Și prin vecini s-aud mici pregătiri de masă, / Însă produsele au început să dispară – / Și mulți au plecat, și noaptea se lasă”. De un aspect sibilinic, strofa a treia a poemului juxtapune zvonuri, opinii și profeții deseori clamate atunci despre evoluția postbelică a lumii. Bacovia le înregistrează cu obișnuitul său zîmbet sceptic: „Cu toții spun că bine le-a făcut (cine, cui? – n.m.) / Sau că un geniu se va naște – / Iar studiul crește cu tactul tăcut… / O ființă supremă, dintre noi, ne cunoaște”.
Următoarea frază din „Impresii de roman” se termină cu un citat: „Cărțile sînt scrise, în ele s-ar putea găsi ultimul cuvînt… cancerul, taraf de lăutari… «și dacă anii trec, în fine»”. Reflecția ironică a lui Bacovia vizează tendința unei părți din proza epocii de a se orienta spre melodramatice. Dacă la 1900 era de ajuns să pronunți (sau să scrii) cuvîntul „ftizie” ca să emoționezi, după al doilea război mondial „boala secolului” și expresia ultimă a fatalității devine „cancerul”. Sătul de cele citite sau auzite, Bacovia închide repede „discuția” cu amintitul citat care e (într-o reproducere aproximativă) din romanța „Închide ochi-ți dulci”, de Ionel Băjescu – Oardă: „Tîrziu, cînd anii trec, în fine, / Acum păpușa-i domnișoară; / Cînd luna-i sus, alene vine. / În fața-oglinzii se măsoară” etc. Prematur și nițel comic în versul romanței, „în fine” se potrivește cu graba din plictiseală a lui Bacovia.
La sfîrșitul celui de-al doilea interviu al lui I.Valerian cu Bacovia se face mențiunea: „Apoi, brusc, gramofonul porni în vîrtej o nouă placă, cupletul lui Tănase: Pisica pe orez. Mulțimea sări electrizată”. La o lectură atentă îți dai seama că totuși de aci lipsește ceva: e numit interpretul cupletului, nu și autorul lui. Acesta a fost scris de Mircea Dem Rădulescu, poet cu succese de librărie, dar controversat în critică. Sub raportul vocabularului (nu și al retoricii), volumul său Leii de piatră (1914) are o serie de elemente comune cu Bacovia.
Lasă un răspuns