Constantin CĂLIN
E aproape o regulă: acolo unde toamnele și iernile sînt lungi se gîndește mai mult la om. Filozofii importanți nu s-au născut nici n-au trăit la ecuator. Iar cine se gîndește la om, se gîndește, inevitabil, la timp, mai exact, la durata vieții, care tuturor ni se pare scurtă. Cei ce dau glas acestui regret, în formele cele mai acute, lirice, sînt, bineînțeles, poeții. Timpul nu e doar una din principalele lor teme, dar și una din marile lor dureri, căci acțiunea lui se întinde și asupra operelor, care, adesea, fie rămîn neterminate, imperfecte, fie – postum – sînt ignorate, pierdute, distruse. Raportate la eternitate, orice viață și orice lucrare apar efemere. Psalmistul a avut printre primii revelația acestei situații a omului, cînd l-a rugat pe Dumnezeu astfel: „…o mie de ani înaintea ochilor Tăi sînt ca ziua de ieri, care a trecut și ca straja nopții”. Ideea că timpul „trece” sau „curge” – ca un rîu sau, uneori, ca un șuvoi – e prezentă la poeții din toate epocile. La noi, au ilustrat-o Miron Costin, Asachi, Iancu Văcărescu, Nicoleanu, Eminescu și, cel mai insistent înainte de Bacovia, Vlahuță: „Cum curge vremea și ne-ngroapă”; „Ce de viață-n urmă!…Ca un potop mă-nghite”; „Nimic nu mai există din cîte-au fost odată,/ Ș-asupra noastră anii pustii trec, rînduri-rînduri,/ Ca pete mari de umbră pe-o miriște uscată”. Această „trecere”/”curgere” înseamnă „pierderi eterne”. Din cauza lor, Eminescu, la 33 de ani, fu disperat pînă la nebunie: „Pierdut e totu-n zarea tinereții/ Și mută-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul crește-n urma mea…mă-ntunec”. Bacovia și-a lipit mintea și inima de aceste versuri, cînd încă mai era în liceu, în urma unor eșecuri școlare penibile. Atunci, cred, lectura poemului „Trecut-au anii…” și a poemelor lui Vlahuță „Cum merge vremea…”, „Mamei”, „Pe deal”, din care am citat mai sus, l-a făcut sensibil la ideea de timp. In poezia sa sînt aproape toți termenii prin care ea poate fi exprimată: „minut”, „oră”, „zi”, „an”, „secol”/”veac”. Insă nu deodată: „oră” apare începînd cu Scîntei galbene, „secol” de la Cu voi…, „minut” abia din Stanțe burgheze. Doar „azi” și „veac” se întîlnesc chiar din Plumb. Fapt semnificativ, „ziua” (care are, dintre termenii amintiți, cele mai multe ocurențe: 42) e principala unitate de măsură a timpului pentru Bacovia. Ziua e esențială pentru cei ce trăiesc nesigur. Ei „supraviețuiesc” zi de zi și se miră cînd din acestea se conturează ani. Zilele sînt definite, de Bacovia, atît meteorologic, cît și moral: „zile de vară”, „zile de noroaie”, „(zile) de promoroacă; „zile grele”, „zile de sfadă”, „zile păgîne”, „(zile) de muncă”, „(zile) de sărbătoare” etc. Zilele „trec șirag”, adică fără prea mari diferențe între ele, monoton, „se duc”, „curg spre cimitir”. E interesant de observat că, odată cu înaintarea în vîrstă a poetului, mai iute decît zilele trec anii, care „fug”, „zboară”. In fine, statistica momentelor diurne se prezintă în felul următor: „auroră” – 8 ocurențe, „zori” – 6, „dimineață” – 6, „amiază” („amiezuri de zile”) – 2, „amurg” – 40, „seară” – 40, „noapte” – 108. Nopțile lui Bacovia sînt mai diverse și mai animate decît zilele: nopți „de vară”, „de septembrie”, „de iarnă”; nopți „senine”; nopți „ploioase”/”ude”, „grele”, „cu pîclă”; nopți „viforoase”; nopți „albastre”, „de sineală”; nopți „negre”; nopți „roșii”; nopți „clare”, „diafane”; nopți „destinse”, „de baluri”; nopți „grozave”, „de spaimă”, „sinistre”; nopți „pline de păcate”, „de orgii”; nopți „amare”; nopți „ideale”, ca o „poezie”, în care sufletul jubilează; nopți „mari”, „vaste”, de exaltare ori de remușcări; nopți „pustii”; nopți „ticnite”, „tăcute”; nopți de „vacarm monstru”; nopți „cîntătoare”; nopți „cu parfum”, nopți „bune”; nopți „oarecare”; nopți „de vecie”, „infinite”, ale lumii celeilalte etc. In proza poetului dai peste cîte o „noapte rotundă”, o „noapte necunoscută”, o „noapte indiferentă”. Frecvent, nopțile îl prind pe Bacovia afară, în locuri diferite: în oraș, pe stradă, „la grădină”, „prin măhălăli”, „prin rîpi și văi”. Transparente sau opace, nopțile variază îndeosebi sonor: se aud foșnete, suspine, plînsete, cîntă pianole, sună țambale etc. In unele nopți nu lipsesc nici impulsurile la meditație: „Pustiul nopții evoca:/ – Filosofie!!”. Tot de la nopți pornind prinde consistență noțiunea de „tîrziu”. „Tîrziul” există întotdeauna în funcție de un anumit reper. Poate fi situat oricînd, dar mai ales la capătul unui spațiu de timp: al zilei, al nopții, al anului, al secolului. La Bacovia sînt cel puțin patru nuanțe de „tîrziu”: „tîrziul” ca acumulare de timp scurs, măsurabil („Dar ceasu-i tîrziu…în zări corbii fug”); „tîrziul” ca începutul unei crize de trimp („De-acum e tîrziu”); „tîrziul” ca zădărnicie („Mi-am zis: e tîrziu – /O, gînduri,/ In lume!”); „tîrziul” ca avertisment („Va fi tîrziu în ziua-aceea”), formulat aci în maniera prorocilor. S-ar putea vorbi și de „tîrziul” ca viitor: „Reamintiri/ Pentru mai tîrziu/ Senin”. Cuvînt vag, „tîrziul” (cel cu nuanță de „prea tîrziu”) e potrivit și foarte decent pentru a evoca ratarea, dezabuzarea și resemnarea: „Tălăngile, trist,/ Tot sună dogit…/ Și-i tare tîrziu,/ Și n-am mai murit”. E un cuvînt care, cel mai adesea, scuză, dar uneori și acuză: „Acorduri, arpegii, armonii…/ Orice-au voit din mine au făcut;/ – Să stau cu anii mei pustii,/ – Să plîng în orele tîtrzii, -/ In tristele ore, necunoscut – / Acorduri, arpegii, armonii…”. O dată, prin el, e schițat și un gest de ruptură: „Nu mai veni, e prea tîrziu,/ Nu mai veni!”.
Constatare obiectivă sau simplă autosugestie, „tîrziul” are drept consecință psihologică mortificarea a tot ceea ce înseamnă avînt, dorință, speranță. Un ins epuizat prematur, Bacovia percepe timpul ca un bătrîn (l-au îmbătrînit eșecurile și celibatul prelungit), locuitor al unui tîrg de provincie dintr-o regiune cu climă severă. Pentru bătrîni, provinciali, „nordici” timpul trece greu. Sentimentul de „tîrziu” le modifică atît ritmul mișcărilor, încetinindu-le, cît și valorile afective ale cuvintelor care se referă la timp. Dacă „tîrziul” pare dominant, sub toate aspectele, la Bacovia, fără îndoială, de vină e și fiindcă opusul lui, „curînd”, apare rar sau e, în trei din cinci situații, lipsit de energie, „moale”: „In curînd, încet, va cădea în vid”. Sfîrșește, nu începe ceva; degajă melancolie, în loc să fie stimulator: „Cum sufletu-ți închis/ Nimic nu vrea – / Cad frunzele-n amurg,/ Draga mea!// Sinistră noapte/ Și amară stea – / Curînd, și ninge,/ Draga mea!”. „Curînd” înseamnă, în acest exemplu, mai aproape de moarte. La fel se întîmplă, apoi, și cu „acum”/ „acuma”, care, deși prezent în număr mare, de cele mai multe ori, taie orice elan, risipește orice iluzie: „De-acum, tușind, a și murit o fată”; „Și trandafiri de-acuma nu vor mai înflori”; „Vor fi de-acum de toate cum este orișicînd” etc. Bacovia trece destul de repede de la așteptarea încordată („E timpul…”) la renunțarea cea mai dureroasă („nu va mai fi timp”). Un rest de timp incert, „tîrziul” îl obosește și-l îngrijorează. Cu toate astea, nu intră în panică și nu se lamentează. Dimpotrivă, din ce în ce mai mult, se lasă în voia timpului, într-o supunere totală. Faust extenuat, se abandonează uneori „răului Negustor”: „Mă prăfuise timpul dormind peste hîrtii…/ Se întindea noianul de unde nu mai vii;/ O umbră, în odaie, pe umeri m-apăsa – / Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era”. Insă, mai des, are atitudinea înțeleptului sau a omului de elită care își face din răbdare o normă de viață. El știe că timpul îl amenință și că tot timpul îl mîntuie. Timpul, care „Nu-i mîini,/ Nici azi,/ Nici ieri „-, ci ceva mai cuprinzător și mai important decît fiecare dintre aceste sau decît suma lor.
Lasă un răspuns