Constantin CĂLIN
„Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă/Ori ca Verlaine, topit de băutură”. Bravînd, în aceste versuri din „Sonet”, Bacovia boemul se pune sub pavăza numelui celor doi. Oricît de grozav va fi fost excesul pe care l-a comis, el ar vrea să zică – analogie în faptele lor. Dincolo de o scuză abilă, aci, fără îndoială, e și aspirația sa de a semăna cu ei. Versurile sale nu constituie însă o dovadă că, acum, le cunoaște operele, ci doar legendele, care, pentru un tînăr, sînt mai atractive și mai stimulatoare. La această vîrstă modelul comportamental al cuiva are priză mai mare asupra sa decît modelul literar. Aproape întotdeauna, în viață și în literatură, începi prin a fi altul, pe care îl imiți într-o latură a sa. Adevărată sau falsă, legenda te împinge pe un anumit drum. Pe unii, ea îi ajută să-și descopere personalitatea, pe alții, – nu. Dacă ești născut scriitor, pornești, ca în cazul lui Bacovia, de la băutură, după exemplul lui Poe și Verlaine, și ajungi la poezie. Dacă nu, rămîi doar cu viciul acestora.
Literatura și arta au destule nume de bețivi faimoși. Desigur, Bacovia ar fi putut să scrie: „Ca Li Tai Pe mă reîntorc spre casă/Ori ca Villon, topit de băutură „-. Alegerea numelor lui Edgar Poe și Verlaine nu e însă întîmplătoare. Alături de alți cîțiva, ei reprezentau „modernitatea”. Literatura lor se potrivea cu climatul moral de la sfîrșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX. La noi, Poe e (împreună cu Schopenhauer) „scriitorul preferat” al lui Maiorescu. Puternic, efectul lui asupra celor mai tineri e redat în următoarea pagină de confesiune scrisă de unul dintre aceștia: „Isprăvisem tocmai de citit frumoasa poemă «Corbul» de Edgar Poe; era seara, tîrziu, afară zloată – și rămăsesem pe gînduri, fumîndu-mi cea din urmă țigară. Stam singur lîngă măsuța de tei. În casă o liniște răsunătoare, iar lumina slabă și verzuie a lampei umplea parcă singurătatea acelei seri tîrzii, de un farmec nedeslușit și trist. Priveam mîhnit la umbra ușoară din unghere, ca și cum așteptam să zăresc ceva – și mă simțeam singur, mai singur decît oricînd, iar gîndul acesta îmi neliniștea sufletul. Ce bine ar fi să-mi bată cineva în ușă acum, – îmi ziceam, – și fără să vreau, îmi ridicasem capul de cîteva ori, ascultînd nemișcat în mijlocul tăcerei nesfîrșite. Odată, un strop mărunt de ploaie lovise în geam și geamul răsunase ușor, iar mie mi s-a părut că aud aiurirea unui freamăt de aripi întinse – și o clipă a tremurat parcă pe podele, umbra unui corb… Și iarăși într-o clipă mi s-a înșirat în minte tot sfîrșitul trist al acelei iubiri din cartea lui Poe. Se vorbea parcă de dragostea mea acolo și-n deșert căutam să alung nebunele gînduri. Poate că în inima ei s-a furișat pe nesimțite uitarea tristă… Poate că ea se gîndește aiurea acum și-n sufletul meu, ce viu trăiește încă cea din urmă rază albastră a ochilor ei, – cel dintîi zîmbet!… Și ele s-or stinge cu vremea, toate s-or stinge odată, – și-o să mă îngrop în noapte iară… și atunci am simțit pe obraji o lacrimă fierbinte; aluneca încet, ca și cum ar fi voit să mai întîrzie un pic, apoi a căzut pe masă și molcom s-a sfărîmat, că nici n-am prins de veste. A fost întîia lacrimă, în care tremura parcă toată povestea unei părăsite iubiri, iubirea mea…”. La Bacovia, numele lui Poe mai apare odată în poezie, asociat cu numele lui Baudelaire și Rollinat, și o dată în proză, în „Cubul negru”: „Și ea luă ghitara neagră și începu cu o voce stinsă, poema corbului din Edgar Poe. Refrenul «Niciodată, niciodată» se pierdea abia șoptit, și ghitara tăcu”. Citit în original, cu „Romances sans paroles”, „Sagesse”, „Les Fetes Galantes”, Verlaine („Sărmanul Lelian”) e gustat de posteminescieni, pentru simplitatea și muzicalitatea sa. El trece, cum e și firesc, ca fruntaș al simbolismului și ca exemplu de „suprem poet”, devotat muncii literare, neobosit șlefuitor al versului. Ștefan Petică îl așează în „marea treime” poetică franceză a anilor ’70 (azi, lucrurile nu se mai văd așa): „Jules Laforgue, Paul Verlaine, Artur Rimbaud”. Bacovia l-a citi atît în colecția „Les Hommes d’aujourd’hui”, cît și în traducerea lui D. Anghel și Șt. O. Iosif.
Lasă un răspuns