Constantin CĂLIN
În război – observa zilele trecute Jean Bacon, autorul volumului „Les saigneurs de la guerre”, titlul cu schepsis, întrucît „saigneur” înseamnă atît „medic care prescrie luarea de sînge”, cît și „persoană care stoarce de bani” – Dumnezeu e cu toată lumea, adică toți cred și spun că e de partea lor. Înainte de a începe ședințele cu miniștrii săi, Bush cel mic închide ochii, strînge din pleoape și se roagă. El este convins că Dumnezeu binecuvîntează America și atunci (sau mai ales) cînd pleacă la război. La rîndul său, Saddam Hussein îl invocă pe Allah. Același autor remarca faptul că, de-a lungul timpului, retorica declarațiilor de război se bazează pe o figură care trece prin toate: „Noi – susține fiecare – n-am vrut războiul, el ne-a fost impus de dușmanii noștri etc.”. În fine, scopul războiului e înfățișat, invariabil, ca pozitiv, legat de o „misiune providențială”. Ceea ce, se pare, Jean Bacon nu menționează în cartea sa e că, vechii retorici, americanii i-au adăugat ideea de reconstrucție a locurilor pe care le distrug. În războaiele de odinioară, învingătorii lăsau treaba asta (care dura o generație sau două) pe seama învinșilor. Reconstrucția e, acum, o modalitate sigură de a-i coloniza, de a le impune nu numai ideologia, ci și stilul de viață. Teoretic, lucrurile noi trebuie să determine atitudini și comportamente noi: păstorii irakieni, de pildă, să poarte, dacă nu de mîine, peste un deceniu, blugi și pălării cu boruri largi ca niște cowboy, iar femeile lor să adopte decolteuri largi și fustele mini. În ciuda motivărilor politice și a promisiunilor celor mai exorbitante, războiul constituie o crimă. Americanii pot, eventual, construi sau reconstrui clădiri, drumuri, instalații, nu și oameni sau bunuri culturale. Lipsiți de afecțiune pentru existența altora și de sensibilitate față de valorile patrimoniale, ei nu-și vor da seama de iremediabilul pe care îl comit, decît dacă vor pierde acest război, sau dacă victoria lor va fi una a la Pyrrhus, dureroasă. Deja ceva din siguranța lor s-a clătinat.
În timp de război, discursul cel mai puțin acceptabil e acela al opoziției față de regimul în funcțiune, oricare ar fi el. Un asemenea discurs sună a trădare, strident, chiar mincinos. În cele două săptămîni de la începerea luptelor am auzit zeci de irakieni din diaspora vorbind despre ce se întîmplă în țara lor de origine. Cei mai mulți au făcut-o într-o manieră decentă, rațională, exprimîndu-și atît antipatia față de Saddam (pentru a-și justifica exilul), cît și dezacordul cu americanii, pe care îi consideră – cum altfel? – „agresori”, „invadatori”. Nu vor nicidecum ca la întoarcerea în patrie să fie tratați drept colaboraționiști. Nu vor ca „democrația” să fie adusă cu tancurile. Nu vor ca specificul vieții poporului lor să fie subestimat și abolit. Un singur vorbitor s-a abătut de la această conduită, riscînd să apară odios, regizorul Saad Salman. Felul său de a prezenta situația irakienilor a fost acerb, pătimaș, îngust. L-au pus la punct interlocutorii săi, patru la număr, între care un sociolog iranian, un ziarist algerian și doi publiciști francezi. Americanii – au subliniat ei – au greșit mergînd pe mîna opoziției irakiene. Fără legătură cu realitatea, discursul acesteia le-a influențat evaluările, iar acum sînt nevoiți să-și modifice (cu ce preț vom ști, poate, mai tîrziu) planurile.
Războiul înseamnă violență și umilință. Conform articolului 13 al Convenției de la Geneva referitoare la prizonieri, imaginea acestora trebuie protejată. Totuși, televiziunile au prezentat și continuă să prezinte gros-planuri cu inși mutilați, cu capetele tăiate, terciuiți. Evident, acestea tulbură, provoacă, îndîrjesc. Americanilor și englezilor, care fac caz de Convenție, li s-a pus însă întrebarea: e corect să folosești, în scopuri propagandistice, imaginile de la împărțirea ajutoarelor, ca să-ți arăți, o dată în plus, puterea de a umili pe cei înfometați și însetați? Convenția a fost realizată în urma altor tipuri de război; ea ar trebui completată, prin impunerea obligației ca și imaginile în care adversarul e umilit să fie oprite de la difuzare. Pretutindeni sînt oameni care suportă mai ușor moartea decît degradarea, reducerea la treapta animalică. Mie, pădurea de mîini ridicate în așteptarea unei pîini îmi întunecă de indignare privirea și mă face să sufăr, ca și pata de sînge revărsată lîngă un muribund.
A vorbi și a scrie despre război e un act de curaj. Acesta ar trebui făcut însă doar în numele adevărului. Admir pe corespondentul de front care spune numai ceea ce vede și îl detest pe cel care, pentru a-și exagera importanța, exagerează ori amestecă adevărul cu falsul. E absurd să înfrunți pericolul pentru a minți. Cînd se întîmplă așa ceva, reporterul devine mercenar și merită să aibă soarta acestuia. Adevărații profesioniști sînt cei care, ca și în timp de pace, lucrează cu nuanțe. Exemplele nu lipsesc, și ceea ce e interesant de remarcat e că, printre ele, sînt atît bărbați cît și femei, – femei cu simțul dreptății și cu mintea pătrunzătoare.
Patriarhul Teoctist a oficiat, duminica trecută (a Crucii), o slujbă pentru surdo-muți, cu ocazia căreia s-a rugat, din nou, pentru pace. Dar așa cum rugăciunea nu i-a fost auzită de cei din fața sa, tot așa nu i-o aud nici guvernanții noștri. Retorica păcii li-i indiferentă. Neîndoielnic, e o mare frustrare, atît pentru ortodocși cît și pentru catolici, că nici cuvîntul Patriarhului, pentru cei dintîi, și nici cel al Papei, pentru ceilalți, nu sînt băgate în seamă de puternicii lumii actuale, credincioși nevoie mare, cum am arătat mai sus.
Lasă un răspuns