Au trecut sarbatorile, a trecut si febra cadourilor. Ne vom cuminti de acum inainte, pentru o vreme. Dar de privit inapoi, putem privi. Ce cadouri am facut si ce se cuvenea sa oferim celor dragi? Eu imi amintesc ca, pe cind eram copil, imi doream atit de mult patine, incit pina la urma visul mi s-a implinit (cel cu bicicleta nu, considerata prea periculoasa de parinti). In orice caz, am invatat in citeva zile sa ma tin pe patine si cind tocmai sa-mi iau avint spre marea performanta, un coleg s-a mierit pe linga mine sa-i dau un pic patinele si, cind i le-am dat, mi-a aruncat una sub roata unui camion. Si totusi… darurile de care imi amintesc cel mai bine sunt doua carti. Un mare atlas cu dinozauri si plante disparute in erele geologice si, alta, un atlas botanic. Gratie atlasului botanic m-am si ales cu un trei la stiintele naturii. Am citit in atlas despre ciuperci si, cind profesoara ne-a dat lucrare de control, am trecut sumedenia ciupercilor despre care citisem in atlas. Numai ca, vezi bine, cineva isi bagase coada si, lecturind eu atlasul, cum rindurile articolelor explicative erau foarte scurte, am citit „floco-” la un sfirsit de rind si am continuat pe altul, dar nu cel consecvent si-am citit „creasta cocosului”. Asa am ajuns sa cred ca ar exista „flococreasta cocosului”, insa profesoara n-a fost de acord. Probabil ca ar fi trecut cu vederea, de n-ar fi considerat totul drept impertinenta unui elev neobrazat. Degeaba i-am explicat profesoarei ca, aidoma mie, a patit si un preot. Citea, cu gindul dus in alta parte, despre cum Dumnezeu a creat-o pe Eva din coasta lui Adam, dar, cind sa dea pagina, cineva si-a bagat coada si-a sarit mai multe pagini, continuind sa citeasca din Cartea lui Noe, despre Arca: „si-a intors-o cu fundul in sus si-a uns-o cu smoala”. Amintirea atlaselor, ce, pina la urma, m-au dus spre studiul paleontologiei, la Facultatea de Geologie, ramine insa vie, cu atit mai mult cu cit e fixata de intimplarea povestita mai sus. M-am gindit si eu sa fac cadou copiilor carti. Nu stiu cit succes am avut cu ele. Totusi, om cu judecata in cap, cum ma cred uneori, am zis sa preintimpin dezamagirea unui copil si, intr-o librarie, am cerut si-un Batman. Stiam ca asa merg la sigur. Doar ca Batman-ul meu nu era impachetat. I-am zis doamnei librarese sa-mi aduca unul din depozit, ambalat. Ea s-a strecurat pe-o usa si-am auzit-o strigind colegei ei: mai ai vreun monstru de ala cu urechi? N-am prea stiut ce sa cred. Oferim copiilor nostri dragi niste monstri? Asta au ajuns jucariile in lumea noastra? Tare ma tem ca, desi ar fi trebuit sa fiu revoltat, i-am dat dreptate libraresei. „Imaginarul colectiv” a ajuns intr-un impas. Monstriii nu ne mai sperie (ba am ajuns sa ne jucam cu ei), ingerii nu ne mai bucura. Pentru ca, stricarea camarii inchipuirilor, a viselor, a imaginatiei strica si sentimentele. E drept, piere si groaza (cine se mai teme azi la un horror?), dar nici emotia si bucuria la un film de dragoste nu mai exista. Pier lucrurile simple, iar problema este ca tocmai lucrurile simple sint sensul vietii. Lucruri ce par, la prima vedere, atit de banale. Iubirea, fidelitatea sau o carte.
Dan PERSA
Lasă un răspuns