• magistrații împart birourile în care trebuie să ia decizii, iar în sălile de judecată bate vîntul ca afară • cele mai multe geamuri nu se închid, nici ușile, însă toată lumea spune că trebuie bani serioși pentu reparații
Este cunoscut că sălile Judecătoriei și Tribunalului din Bacău nu sînt tocmai cele mai potrivite exemple de ospitalitate din instituțiile publice ale județului. Vechimea clădirii și a dotărilor, băncile incomode din lemn, parchetul uzat, geamurile care nu se închid bine și produc un curent permanent pe holuri, acestea sînt condițiile cu care sălile de judecată îi întîmpină deopotrivă pe angajații celor două instituții și pe cei care își caută dreptatea în instanță. Singura soluție pentru rezolvarea problemelor este darea în folosință cît mai rapid a noii clădiri, una care promite să asigure tot confortul necesar. Vasilică Pintea, președintele Judecătoriei, recunoaște că subordonații săi lucrează în condiții dificile. „Clădirea este foarte veche și a fost dimensionată pentru un anumit volum de activitate. După 1989, munca noastră a crescut foarte mult, reclamînd creșterea schemei de funcționari a instituției. Magistrații lucrează în condiții improprii, fiind nevoiți să împartă birourile. Singura posibilitate de efectuare a unei reparații capitale va fi după finalizarea noii clădiri, cînd și spațiul va fi mai mult”, ne-a declarat președintele Judecătoriei Bacău. Numai anul trecut, pe rolul Judecătoriei au fost 24.000 de dosare. În aceste condiții, este explicabilă aglomerația care domnește zilnic pe holuri și în săli.
O ușă nu se închide, alta se deschide greu
Pînă la inaugurarea clădirii cochete înălțate lîngă actualul Tribunal se impune totuși asigurarea unei minime stări de funcționare a dotărilor în clădirea actuală. Un raid al nostru prin toată clădirea arată că imobilul este jalnic. Ideea unei scurte radiografii prin sălile Tribunalului și Judecătoriei a avut un motiv banal: de cel puțin două luni a devenit ceva obișnuit ca ușa sălii de ședințe numărul 17 să nu se mai închidă. Fiecare om care intră în sală și încearcă, firesc, să închidă ușa după el, nu reușește. Aceasta deoarece broasca este defectă. Unii renunță după prima tentativă, alții insistă fără succes. În afară de curentul produs, mai apare o problemă: atmosfera din sală este perturbată de gălăgia permanentă din holul clădirii, iar magistrații sînt uneori nevoiți să țipe ca să se facă auziți. Președintele Judecătoriei ne-a declarat că se efectuează mereu reparații, însă numărul mare de persoane care intră și ies din sală este principalul factor care determină acest neajuns. Poate că înlocuirea respectivului reper cu unul nou, care să funcționeze, sau o intervenție a unui specialist dotat cu o șurubelniță și un patent ar rezolva această problemă „fără ieșire”. Pentru că și în celelalte săli „traficul” este la fel de intens, dar ușile se închid. În rest, despre sala nr.17, numai de bine: băncile încă se țin, iar lumina este suficientă, grație celor trei ferestre mari și numărului îndestulător de tuburi de neon.
Nu la fel stau lucrurile la sala 10. Insuficient iluminată, încăperea este „binecuvîntată” de ceva timp și de zgomotul lucrărilor care se desfășoară la noua clădire. În plus, obișnuiții instanțelor știu că, pentru a intra în sală, uneori este nevoie să apeși într-un anumit fel pe mînerul ușii. Multe persoane care nu știu despre „sofisticatul” sistem intră în sală numai datorită indicațiilor celor care așteaptă în apropiere și au văzut cum se deschide. Pentru a respecta întocmai realitatea, merită menționat că există zile în care ușa se deschide normal. Băncile sînt destul de bune, mai puțin penultima din partea stîngă a sălii, al cărei picior din mijloc este rupt.
Sala nr.3, cea mai încăpătoare, este și cea mai primitoare. Lumină, uși și geamuri în stare destul de bună. Sala numărul 8 este mică, prea mică pentru numărul de persoane care încearcă să se înghesuie zilnic la procese. Poate și de aici mirosul greu de suportat, preț de ore, pînă unuia sau altuia dintre inculpați îi vine rîndul. Din acest punct de vedere, magistrații chiar că au zile grele.
Sala de la subsol, o „minune” între minuni
După ce am radiografiat succint încăperile de la parterul clădirii, am ajuns și la sala de la subsol, pe a cărei ușă este lipit numărul „43”. Pînă să ajungi la subsol trebuie să cobori pe scările în care există locul de fumat. Judecători sau cetățeni de pe stradă veniți la procese aruncă zeci de mucuri de țigară. Evident, pe jos, așa că acel loc arată mai ceva ca peronul gării. Încă de pe hol „intri în atmosferă”: semiîntuneric, pereți scorojiți, un hidrant fără geam, tocuri de uși care abia se mai țin. Afișierul a rămas fără geam, iar sistemul de prindere a foii cu ordinea de zi este cel folosit la toate sălile: un cui în care este înfiptă respectiva hîrtie. Înăuntru, neoanele dau o lumină chioară, iar în afara clasicelor bănci cu spătar, mai sînt și două-trei asemănătoare cu cele din sălile de sport ale școlilor, numai că puțin mai murdare.
Nici la arhivă și nici în camerele de consiliu sau în birourile grefierelor condițiile nu sînt dintre cele mai strălucite, fapt destul de neplăcut, dacă ținem cont de gradul ridicat de responsabilitate al muncii magistraților. (Codrin POP)
Lasă un răspuns