Ștefan RADU
„Formați la școala veleitarilor, idolatri ai fragmentului și ai stigmatului, aparținem unui timp clinic în care numai cazurile contează”. Asta este sentința lui Emil Cioran perfect aplicabilă vremurilor în care trăim. Și nu mi-aș fi imaginat o dovadă mai bună decît topul celor 300 de miliardari români publicat de revista „Capital”: oameni cinstiți și inteligenți, la un loc cu șmenari, datori la Fisc, tunari politici, analfabeți, indivizi care sînt doar cazuri și nicidecum repere. Sîmbătă, la Bacău, liberalii au discutat despre elite forțînd o legătură a acestora cu oropsita clasă mijlocie. Remarca dlui Cioroianu referitoare la meseriașul și țăranul care atunci cînd sînt serioși în ceea ce fac aparțin adevăratei elite a acestei nații este corectă atîta vreme cît nu i se dau conotații electorale. Într-adevăr, prin reducție, elita cuprinde pe acei indivizi cu personalitate reală care au realizat, în mod corect, ceva deosebit în domeniul lor de activitate. Ei devin modele pentru comunitatea în care trăiesc. Sau cel puțin așa ar fi normal într-o societate cu un sistem de valori reale.
Ceea ce s-a întîmplat în România post-revoluționară nu are, întotdeauna, de-a face cu sistemele de valori acceptate. Libertatea a devenit lipsă de reguli, competiția s-a transformat în lege a junglei, iar la rang de deviză generală a fost ridicată zicerea cu „cine poate, oase roade!” În aceste condiții, de ce să ne revolte pseudoelita actuală?! După cum spunea Cioran, doar „cazurile contează”. Că unii au făcut bani jefuind economia națională, dînd țepe la bănci (a se rememora cazul Bancorex), că au beneficiat de licitații trucate în care banul public (din taxe și impozite) a fost direcționat către buzunarele clientelei politice nu mai contează acum. Topul celor 300 de milionari în dolari îi prezintă pe acești profitori ca protagoniști ai unor povești de succes. Nu puțini sînt românii care citind clasamentele publicate în ziare sînt invidioși pe șansa acestor semeni și-și spun că – dacă ar avea ocazia – ar proceda în mod identic pentru a se căpătui. Asemenea modele și-ar alege, important fiind rezultatul („cazul”) și nicidecum modul de a parveni. Plecăciunile făcute în fața unui domn precum Corneliu Iacobov (cel care la o emisiune TV s-a declarat drept un fel de mucenic al privatizării din România, sfîntul preocupat de soarta economică a acestei țări) sînt jenante, dacă ne gîndim că averea lui abia acoperă datoriile la buget acumulate de unele dintre firmele sale cumpărate pe cîțiva dolari, că am suportat din buzunarele noastre (și vom mai suporta!) ștergerea unor obligații fiscale la societățile din care a scos profitul necesar cumpărării unor mașini de lux, elicoptere, proprietăți imobiliare (ce-i drept, pe numele diferitelor afaceri pe care le controlează). În urmă cu vreun an, la „Marius Tucă Show”, am văzut cum romașcanul Sorin Ovidiu Vîntu – alt reprezentant de seamă al „elitei de tranziție” – îi mulțumea celui mai bun prieten al său, Corneliu Iacobov, pentru că de la el a învățat, imediat după Revoluție, „cum se fac afacerile”… Ce fel de elită reprezintă acești oameni? Sau ce modele sînt milionarii din Bacău care profită de funcțiile în care i-au plasat partidul pentru a-și proteja firmele de familie?
Pentru a rămîne aproape de Cioran, să ne reamintim că tot el scria: „Dacă Noe ar fi avut darul de a prevedea viitorul, e neîndoios că și-ar fi scufundat corabia cu mîna lui.” Trăim într-o lume în care fonfi autodidacți și-au cumpărat diplome universitare fără ca măcar să știe unde se află școala pe care au absolvit-o. Unii, mai întreprinzători, și-au înființat chiar propriile universități, le-au acreditat și apoi și-au licențiat întreaga familie. Construiesc biserici din bani furați cu acte în regulă, plîng pe umărul sărăntocilor plătind chermeze publice cu lăutari, împart mici și bere la toți boschetarii și-și comandă propriile statui pentru a da de mîncare unor sculptori dispuși la orice compromis. În aceste vremuri, portretul robot al elitei arată jalnic. Marele pericol este ca imaginea de coșmar să nu acopere iremediabil construcția acestei nații. În istorie, rolul elitelor este de a modela comunitățile pe care le conduc după chipul lor. Asta să fie, oare, România de mîine?…
Lasă un răspuns