Consensul ratat

O intrebare nerostita, dar prezenta pe buzele fiecaruia dintre cei carora viitorul imediat, ca si cel indepartat, nu le este indiferent: cit de liberi suntem intr-o Europa democratica in care este recunoscut, cel putin formal, dreptul de a ne ingriji de propria soarta? Deloc retorica, intrebarea cu pricina trebuie pusa in ecuatie cu recentele evenimente militare, politice si diplomatice din cele doua teritorii foste sovietice, Abhazia si Osetia de Sud, care le-au readus sub tutela Moscovei, cu toate consecintele ce decurg de aici. Sub
pretextul dreptului la autodeterminare, orice scenariu geo-politic devine posibil, mai ales atunci cind in ecuatie este inclusa protectia prin orice mijloace a propriilor cetateni, indiferent de locul in care se afla acestia. Intr-un astfel de context se afla si Republica Moldova cu posibilul sau butoi de pulbere numit Transnistria si trupele ruse de ocupatie.
Presa de la Chisinau a abordat din nou, in aceste zile, modul cum evolueaza aceste tendinte in context european, fara a gasi raspunsuri clare, punctuale, la numeroasele probleme cu care se confrunta moldovenii. O incercare de clarificare a fost facuta, insa, de catre cunoscutul disident rus Vladimir Bukovski, aflat in capitala tarii vecine intr-o vizita privata. Una din primele sale remarci a fost aceia ca in tarile postcomuniste evolutiile de dupa anii ’90 nu au adus schimbari de substanta, radicale, chiar daca la putere s-au perindat neocomunisti, anticomunisti sau postcomunisti. Rusia, cu practicile sale de mare putere ce-si cauta identitatea pierduta este un exemplu, spre a-si redobindi statutul de mare putere, chiar daca aceasta o costa infinit mai mult decit s-ar putea crede. Cele doua teritorii asiatice care i-au cazut victime reprezintra inca o confirmare. In ce priveste Republica Moldova si Transnistria nu se poate preciza rolul si nici importanta lor, cel putin deocamdata, in planurile Kremlinului, dar cu siguranta ca partiturile le sint rezervate. Se asteapta doar intrarea in scena.
Continuind aceasta idee, insa de pe un plan schimbat, sa le reamintim cititorilor nostri ca presedintele Traian Basescu declara, saptamina trecuta, pe postul public de televiziune, ca romanii au de partea lor sansa de a redeveni una si aceeasi natiune odata ce Republica Moldova va deveni membra cu drepturi depline a Uniunii Europene. Sustinem acest proces in termeni decenti, cu toata forta si din suflet.
De ce a trebuit sa asteptam aproape doua decenii pentru a ajunge la acest adevar, de ce trebuie sa asteptam acum verdictul altora, cind lucrurile se puteau rezolva mult mai simplu? Iata parerea aceluias analist-disident Vladimir Bukoski: Nu am urmarit in mod special cazul Moldovei, dar stereotipul era unul singur – incepea prin a motiva crearea miscarilor de renastere nationala in republicile sovietice, sa controleze si sa miste situatia politica in directia care convenea Moscovei. Numai ca nu s-a luat in calcul amploarea miscarilor populare, care au scapat de sub control. Unica tara in care planurile sovieticilor nu au intilnit piedici a fost Romania. S-a dorit inlocuirea lui Ceausescu cu Iliescu, si le-a reusit. Gorbaciov il cunostea personal pe acesta. Daca, dupa revolutie, Iliescu ar fi insistat asupra unirii Republicii Moldova cu Romania, Gorbaciov ar fi acceptat-o. Nici Snegur (presedintele moldovean de atunci – n.a.) nu a insistat pe tema unirii. Daca ar fi existat insistenta din ambele parti, unirea s-ar fi produs foarte simplu.
Asadar: de ce simplu, daca se poate complicat?! Ne-am aflat in fata unui consens ratat. Din aceasta perspectiva, politicienii nostri de tranzitie ne-au demonstrat ca sint experti in materie de espectativa. Cit ne costa, ce ne costa, cum vor evolua evenimentele si in ce directie, mai putin conteaza. Important ramine faptul ca avem teme de dezbatere si de implicare.