Eugen VERMAN
„DILEMA” din 5-11 decembrie 2003 publică, pe cîteva pagini, un amplu reportaj sub titlul „Printre străini”. Prima pagină – o fotografie ocupînd aproape întreg spațiul, o fotografie de grup, șapte fete, un băiat și o doamnă ceva mai în vîrstă. Privesc cu atenție acest „document de familie” și, deodată, tresar. Da, nu mă înșel: una dintre fete e chiar nepoata vecinului și amicului meu, Ionică Boca, e Mihaela Boca, fata cea mare a lui Puiu, fiul cel mare a lui Ionică… Cum să n-o recunosc, am stat, doar, de vreo două ori de vorbă cu ea, era în vizită la bunici, și mi-a rămas în memorie nu numai frumusețea aceasta specifică vîrstei de 17-18 ani cît, mai ales, modul ei de a discuta, sobru, inteligent, matur chiar. Știam că e o elevă eminentă la Colegiul „Ferdinand” de aici, din Bacăul nostru, mai știam că, prin 2001, fusese plecată, pentru cîteva săptămîni, cu o bursă, în Statele Unite, „a prins”, acolo, tragedia din 11 septembrie, tot prin acel an stătuse, cîteva minute, de vorbă cu nepoțica mea din Canada, Anna-Julia, vorbiseră în englezește, și nepoțica mea mi-a zis, după aceea, că nu se poate să fie româncă Mihaela, că vorbește perfect englezește… Revin și spun că am citit, imediat, în „Dilema”, reportajul acela, din care am aflat, cu emoție chiar, că nepoata lui Ionică Boca, fiica cea mare a lui Puiu, – soția acestuia, medicul pediatru Cristina Boca, a mai născut, între timp, o fetiță, care n-a împlinit, încă, un an -, a fost, pentru două săptămîni, în Anglia, cu un grup de alți șapte elevi români, în cadrul unui „Stagiu de documentare” în Marea Britanie – program care a debutat în anul 2000, la inițiativa Contesei de Malmesbury, doamna Sally Fitzharris. Ați înțeles, deja, că e vorba de elevi olimpici naționali la Limba și Literatura Engleză, iar faptul că, între aceștia, s-a aflat și Mihaela Boca, vorbește de la sine… Dar iată și părerea Contesei de Malmesbury despre Mihaela Boca: „O inteligență de primă mînă, un conducător înnăscut, cred că i-a impresionat pe toți cei cu care s-a întîlnit. E un excelent companion, foarte conștientă de sine, mi-a oferit întotdeauna ajutor cînd am avut nevoie. Sînt convinsă că va ajunge în vîrf în profesia pe care o va alege”.
…Mihaela e copilul lui Puiu, iar Puiu e copilul lui Ionică Boca. Am stat de vorbă, acum, în aceste zile de ianuarie 2004, cu domnul Ionică Boca. Da, e foarte mîndru de nepoata lui și e foarte mîndru de copiii lui. „Uite, domnule, cum mai trec anii”! – asta a fost observația pe care a făcut-o, atunci cînd am discutat „cazul”. O observație cît se poate de realistă și, în același timp, …nostalgică. Da, cînd vor fi trecînd anii…! Ca ieri ne-am cunoscut aici, eram tineri vecini în blocul de pe Ana Ipătescu 3, era în vara anului 1965. Domnul Ionică Boca lucra la „Alimentara”, avea, atunci, un singur copil, pe Puiu… Eram tineri și ferice, vorba poetului… Între timp, lui i-a mai venit pe lume un băiat, Adi, iar mie încă două fete… Oricît am părea de „străini”, viața în același bloc de locuințe are specificul ei. Vrînd-nevrînd ne-am cunoscut, ne-am întîlnit zilnic, ne-am împrietenit, copiii au mers la școală și ne-am întîlnit la ședințele cu părinții, am trăit, într-un fel, la un loc bucuriile și micile necazuri legate de viața copiilor noștri ca elevi, am fost fericiți cînd au terminat „generala” cu note bune, am fost și mai fericiți cînd au intrat la liceu și – nu mai zic – atunci cînd au mers, fiecare, în învățămîntul superior… Parcă-l văd pe Puiu: un copil frumos, serios, mai tîrziu un tînăr suplu, studios, cu aspirații bine conturate și, mai apoi, iată-l inginer… Sau, frumusețea aceea de copil care a fost Adi, parcă era o fată, blond, cu părul „cîrlionțat”, toți copiii din bloc roiau în jurul lui. Dar anii au trecut, Adi e inginer, a rămas același copil frumos, cu toate că, acum, e bărbat, căsătorit, și el cu copii… Da, domnule, Ionică Boca, au trecut anii… Copiii noștri au acum copii, iar dragostea noastră se revarsă, ca o apă limpede de izvor, dar tumultoasă, ca o rază de lumină dătătoare de speranță, se revarsă, zic, asupra nepoților, adică asupra copiilor copiilor noștri… Eu cred că familia – această oază de bucurie nesfîrșită pentru fiecare dintre noi – nu va putea să dispară în vecii vecilor. Ea, familia, ne atenuiază zi de zi din nefericirea pe care ne-o dă condiția de muritori și ne insuflă credința că sîntem veșnici. Căci, în cele din urmă, trăim prin copiii noștri și prin copiii copiilor noștri…
Lasă un răspuns