Eugen VERMAN
Plec cu treburi urgente, pînă la Piatra Neamț. Cu Personalul de 9,07. Cînd să urc în tren, mă strigă un amic: „Hei, omule, încotro…?” Mă întorc, ia uite-l pe prietenul Culiță Moraru, fost coleg de liceu, clasă paralelă, salut, tu…? „La Piatra, domnule, cu treburi urgente…!”, „Și eu la fel… Tot cu treburi urgente…” Și urcăm într-unul din vagoane… Îmi zice că merge la o soră de-a nevestei, trebuie să-i ducă ceva, eu îi spun că trebuie să reconcesionez locul unde-s îngropați părinții, fie-le țărîna ușoară, trenul pleacă, ia viteză, scot din geantă „Ziarul de Bacău” și citesc. Fostul meu coleg de școală – ne vedem, în oraș, destul de des, e pensionar, a muncit 33 de ani la CFR – privește pe geam… Deodată-l aud: „Bă…, ce mizerie…! Mi-e rușine să zic că-s ceferist… Uite în ce hal arată terasamentul …!” Privesc și nu prea înțeleg. El vede tot, a lucrat atîția ani ca ceferist, a luat-o „de jos” pînă a ajuns șef de tură la Regulator, „știam tot ce se mișcă pe calea ferată de la Bicaz la Adjud”, asta îmi spusese odată, și mai știam, tot de la el, că „Cefereul îi a doua armată…” Acum, în timp ce privea: „Asta-i indiferență crasă… E lipsă de răspundere, de disciplină, de cum vrei s-o înțelegi…!” Acum observ. De fapt nici nu observ liniile paralele, înecate în bălării și în gunoaie, și înțeleg de ce amicul îmi tot repetă că îi e rușine că-i ceferist. „Acu’ – îl întrerup – ești pensionar, ca și mine… Nu mai ești ceferist…” Da’ tu, ce, nu mai ești ziarist dacă ai ieșit la pensie…? Te citesc mereu în ziar…!” Are dreptate. Și îl cred. Se trage dintr-o comună cu mulți ceferiști, Podoleni, județul Neamț, deși tatăl său a fost țăran, om care a muncit pămîntul, dar el s-a încăpățînat și a mers la CFR, și munca aceasta și disciplina și răspunderea i-au intrat în sînge, orice-ar face nu le poate abandona… Privesc și eu pe geam, am lăsat ziarul la o parte, imaginea e dezolantă. Bălăriile stăpînesc linia ferată, ca și gunoaiele. Totul pare părăsit, al nimănui. „Să vezi, acuma, că ajungem la Lespezi…” Lespezi e un sat din județul Bacău, care aparține comunei Gîrleni. Am fost de multe ori la Lespezi, dar nu cu trenul. Ba da, îmi amintesc, am ajuns aici și cu trenul, să fie, de-atunci, vreo douăzeci de ani. Știu că am coborît într-o haltă micuță, cochetă, cu un peron plin de flori… Trenul oprește. „Doamne, îmi zic, nu, aici nu-i halta Lespezi!” Ceea ce văd mă cutremură. Prietenul meu e revoltat de-abinelea. „Ăștia ar trebui puși la zid! Ăștia au călcat și calcă în picioare munca mea și a ta …!” Nu știu cine-s „ăștia”, dar halta asta e un fel de epavă abandonată, un coteț de găini părăsit, oricum e ceva care n-ar trebui să fie aici, pe linia ferată pe unde trec trenuri și unde opresc trenuri. „Numai cucuvelele mai trăiesc aici… Și-i mai amendează pe bieții oameni că n-au bilete… Dar de unde, naiba, să-și scoată bilete…?” – se revoltă, din nou, amicul meu ceferistul, fost coleg de clasă paralelă în liceu… La Buhuși trenul stă ceva mai mult ca să „admirăm” liniile înecate în buruieni, iar după plecare să vedem clădiri, din fosta mare și prosperă fabrică de stofe, părăsite, cu geamurile sparte ca după bombardament… Și tot așa, pînă la Piatra Neamț, imagini vorbind despre indiferență și lene, care l-au făcut pe Culiță Moraru, fost șef de tură la „Regulator”, să-mi spună de o mie de ori că-i e rușine că e ceferist…
Lasă un răspuns