Eugen VERMAN
„Bunicule, ce este războiul?”. Fetița îl privește insistent pe bunic și curiozitatea i se citește în ochi. Are ochii albaștri ca o zi senină de primăvară, iar zulufii galbeni îi îmbrățișează fruntea înaltă și netedă. Bunicul știe că întrebarea nevinovată a fetiței își are motivul în ceea ce nepoțica a văzut astăzi la televizor și în ceea ce a auzit vorbindu-se în casă. „Războiul, fetița mea, e un lucru foarte rău. Nimic nu e mai rău ca războiul, pentru că războiul înseamnă moarte și distrugere…”. Bunicul tace și gîndurile i se duc înapoi, departe, tare departe! Chiar ceea ce i-a răspuns nepoatei sînt cuvinte pe care le-a auzit de mult, tare de mult. Era la începutul verii acelui an 1944 și bunicul era de vîrsta nepoțelei sale de-acum. Tatăl său fusese mobilizat în spatele frontului, era un strălucit meseriaș, electrician cu școala de arte și meserii absovită la Cernăuți – oraș mare și frumos al României mari -, lucra la Uzina electrică din tîrgul Pietrei, iar atunci, în vara aceea, își făcuseră bagajele și plecaseră la Gară, de unde, cu trenul, familia sa, compusă din doi copii, mama, cu fratele cel mai mic în burtă, și tata plecau undeva, în Oltenia, de frica rușilor. Trenul erat ticsit de oameni, era o spaimă generală, nemții fugeau de rupeau pămîntul, undeva, spre răsărit, cerul era roșu de flăcări, se auzeau bubuituri înfundate, se apropia războiul. Nici el, copilul acela, nu știa ce înseamnă războiul, știa doar că de pe strada lui plecaseră mai toți tații prietenilor de hîrjoană, că aproape toți muriseră pe cîmpiile de bătălie din Rusia, uciși de gloanțele armatelor rusești, iar acum, mama și tata și Didi, fratele lui, și el, fugeau să nu-i prindă rușii… Nu, n-au avut loc în tren, tata a găsit, cu mare greutate, un spațiu pe vagonul de după locomotivă, acolo s-au urcat cu toții, ei și alți oameni și copii ca el, și trenul se puse în mișcare… Îi plăcea acolo, sus, i se părea o joacă, vedea cum fug, acolo, jos, cîmpurile și copacii și cărările și pădurile… A venit, apoi, noaptea, și a adormit în brațele tatei, Didi adormise în poala mamei care abia răsufla, avea o burtă mare, mare… Deodată, în noapte, s-au auzit urlete de motoare și bubuituri. Se trezi speriat la insistențele tatei, scoală, măi băiete, că ne omoară, și fugiră de pe vagon în tufișurile de pe marginea căii ferate, trenul se oprise de mult, și acolo îl prinse a zgîlțîi o frică teribilă și, de frică, urină pe el, undeva, nu prea departe, pămîntul era sfîșiat de flăcări și bubuituri. Cînd totul se liniști, porniră mai departe și, spre seara cealaltă, ajunseră într-o gară, la Strehaia, acolo mama îl născu pe Culai, fratele cel mic, acolo stătură multe săptămîni și veniră rușii și îl luară pe tata, aflînd că e electrician, mama a crezut că l-au împușcat, dar tata s-a întors, rușii, spunea tata, trag prin copaci cu automatele, după nucile din nuci și merele din meri, îs oameni buni, ca și noi, cred tot în Dumnezeu, ca și noi, toți întreabă unde-i și cît mai este pînă la Berlin, așa spunea tata cînd venea noaptea de la uzina din Strehaia, iar mama și copiii erau fericiți că aducea, de fiecare dată, și cîte o pîine și chiar pește sărat… Și au mai trecut cîteva săptămîni și familia aceea, acum cu un copil în plus, s-a întors acasă, în Moldova… Casa era tot acolo, dar în ograda largă, unde se jucau ei, copiii, fuseseră săpate tranșee adînci, două cruci pe două morminte proaspete străjuiau partea de sus a ogrăzii și, peste tot, pe iarbă, în magazie, chiar și în casa mică, acoperită cu draniță, în tranșee erau puști și pistoale și cartușe goale și grenade și rachete de semnalizare… Bucuria copiilor…
Ușor, ușor, au început să vină acasă tații care nu muriseră pe front. Cei mai mulți erau în cîrje, fără picioare, alții ciungi, într-o zi a venit și nenea Tony Agripina, care era cunoscut în mahala sub numele de Tony Balsam, avea un picior de lemn și era îmbrăcat militar încît toți credeau că-i general… Pe el l-a întrebat, într-o zi, copilul de-atunci, nene Tony, ce-i războiul, iar nenea Tony a clătinat din cap și i-a zis, băiete, războiul e un lucru foarte rău…, nimic nu-i mai rău ca războiul, pentru că războiul aduce moarte și distrugeri, așa i-a spus, atunci, în ziua aceea, omul acela atît de bun, care aducea bomboane verzi, de mentă, de la prăvălia lui Haim Carpen din mahalaua lipovenească, le aducea și le dădea copiilor din mahala în dorul fetiței lui care murise în flăcări cînd i-au ars casa cît el era pe front… Da, războiul e un lucru tare rău… Iar acum, fetița cu ochii albaștri ca cerul senin al primăverii, nepoțica lui, îl întreabă la fel, întrebări de copil, gîndește bunicul, aducîndu-și aminte că și el a fost, odată, copil… Da, războiul e ceva tare rău și cît de bine ar fi fost să piară din existența oamenilor!…
Lasă un răspuns