A aduce la sapă de lemn și a aduce la covrigi sînt două expresii românești care înseamnă, în ultimă instanță, sărăcie. Ele, aceste expresii, au conotații corespondente care țin de cuvintele ca atare. Cu vreo trei sau patru ani în urmă, aflîndu-mă, cu treburi profesionale prin comuna Lipova, am fost surprins neplăcut să văd, pe o bucată de pămînt – era toamnă – un om trăgînd la un plug de lemn, în timp ce nevastă-sa îl „mîna” din urmă, ținînd, bărbătește, coarnele uneltei respective. Uluit de-abinelea – după ce mulți ani văzusem, pe cîmpurile noastre, numai tractoare și pluguri „adevărate” – m-am oprit și am stat, preț de o jumătate de oră, de vorbă cu „animalul”. Să mă ierte omul acela – Vasile sau Ion, cum l-o fi chemînd – că am folosit un astfel de termen. Dar, la modul cel mai concret, omul era pe post de cal, bou sau vacă – aceasta din urmă cîștigînd o tot mai cuprinzătoare folosință la acest fel de muncă. „Am ajuns la sapă de lemn – a început Vasile sau Ion sau… Sîntem lipiți pămîntului. Ne-au dat pămîntul înapoi și n-avem cum și cu ce-l munci. Ne chinuim ca robii, asta am ajuns. Și măcar dacă am smulge ceva de pe pămîntul ăsta, dar ce culegem abia ne ajunge să nu murim de foame”. O realitate crudă. Omul acesta – îl revăd așa cum era – slab, îmbrăcat ca vai de el, desculț, nebărbierit – și soția sa – uscată, măruntă, cu o broboadă neagră pe cap și papuci de cîrpă în picioare, amîndoi în pragul bătrîneții, două făpturi venite, parcă, dintr-o altă lume, umbre sfîșiate de griji și nevoi și sărăcie lucie. El a pronunțat cuvintele „sapă de lemn”, cu trimitere la plugul arhaic la care se înhămase pentru a zgîria cît de cît amărîta de bucată de pămînt din spatele casei. „Atîta lucrăm, bucata asta. Mai avem în cîmp vreo două hectare, dar n-are cine le munci. Rămîn așa, pîrloagă, cum au rămas și în anul celălalt” – a ținut să spună și nevasta omului ceva.
Că acest caz nu e singular o demonstrează, din nefericire, suprafețele tot mai mari de terenuri agricole care rămîn nelucrate, în vreme ce importatorii, spre marea lor satisfacție, aduc în țară de la grîu și pînă la pătrunjel verde. România – a doua țară, ca potențial agricol, din Europa – a ajuns în această situație. După ce, nu cu prea mulți ani în urmă, eram o „voce puternică” în exportul de produse agroalimentare. În schimb, la tot pasul apar covrigării. Expresia „am ajuns la covrigi” – care poartă, cu „fruntea sus”, stigmatul sărăciei, are – ca și în cazul „sapei de lemn” – corespondenți cît se poate de „palbabili”. Născută din popor, haz de necaz, „am fost aduși la covrigi” dă sens material lipsei de bani, covrigul continuînd să fie – sau să pară – un aliment la îndemîna oricui, ieftin și bun. Cel puțin la noi, în municipiul de cinci stele numit Bacău, covrigăriile au început să apară cum apăreau buticurile prin ’90 sau ’91. Investitorii cu fler au dat sau dau lovitura cu covrigăriile lor. Covrigăria din Pasajul Revoluției nu mai dovedește. E coadă tot timpul, iar covrigii sînt foarte buni, gustoși și hrănitori. Și nu costă decît două mii de lei bucata. La același preț se vînd covrigii calzi, desigur, și la noua covrigărie din Piața Mare a orașului. Și aici cozile sînt, uneori, interminabile. Vineri dimineața am cumpărat cinci covrigi, în timp ce o doamnă din fața mea a cumpărat… patruzeci! „Mîncăm și diseară” – a zis femeia, probabil referindu-se la familia ei, încercînd, oarecum, să se disculpe vizavi de numărul mare de covrigi cumpărați. Vecinul Gavrilă Șmit, pensionar ca și mine, care cunoaște cam tot ce se întîmplă sau se va întîmpla în zona Pieții, spune că în următoarele zile tot aici se vor mai deschide două covrigării. „Atunci – îmi zice el – n-o să mai stau la coadă”. Eu, însă, am îndoieli. După cum merg lucrurile în țară, cred că vor mai trebui inaugurate multe astfel de „fabrici”, pentru că vor fi tot mai căutate Astfel de cozi am văzut și în Canada, unde lumea cumpără tot „gustări”, dar hot-doguri și hamburgheri. La noi, covrigii au devenit o modă. Buni, ieftini și sănătoși. Vorba unui mucalit: „Cu cinci dintr-ăștia mut un prînz!”
Sapa de lemn și covrigul – două expresii și un înțeles: sărăcia. Gîndindu-mă la această realitate, îmi zic și eu ca tot românul care se respectă: Ferească Dumnezeu de mai rău! Se poate și mai rău? – mă veți întreba. (Eugen VERMAN)
Lasă un răspuns