Bunica-miu a tinut mortis sa am chipiu (cascheta, sapca – spuneti-i cum vreti) in prima mea zi de scoala. Asa stia el ca e uniforma completa a unui elev de clasa intii! Am batut cu el toate magazinele si ceaprazariile Iasiului, intru implinirea dorintei dumisale. „Capos” de mic fiind, nici o sapca nu vroia sa-mi ajunga pina pe frunte. Toate se incapatinau sa-mi stea pe crestet, cu cozorocul deasupra bretonului scurt (foarte) cu care ma pricopsise mos Stoicescu, frizer de cartier si tovaras de pocheras, in ultima zi de joi din fiecare luna, cu cheferistu’ de bunica-miu.
La ultimul ceaprazar la care am ajuns, soarta-mi fu pecetluita. Conu Valerica, adica bunelu, i-a spus mesterului sa ia cel mai mare chipiu pe care-l avea (care tot mic imi era) si sa-l „largeasca” atit cit s-o putea, ca-l cumpara. Si s-a tinut de cuvint. Dupa care am purces catre un „studio foto” unde, cu camasa pepit, veston de „scoler” si chipiu pe scafirlie, am fost cocotat pe un scaun, precum cele de bar, si indemnat sa privesc – „Pasaricaaa!” – in obiectiv.
Poza o mai am si astazi, ratacita printr-un album. Atunci, am sughitat vreo doua zile, vazindu-mi fata cu care ma zgiiam la lume de pe cartonul alb-negru. Azi, ma gindesc ca, deseara, cind ajung acasa, s-o caut si sa-mi mai aduc aminte de cei care ma incojurau la vremea cind a fost facuta – 14 septembrie 1976. Cit despre sapca… am purtat-o in prima zi de scoala, cred ca in toata acea saptamina, dupa care, spre mare linistea mea, a fost data uitarii de toti. Ma rog, de mine si de bunicu.
Lasă un răspuns