Când îl cauți pe regizorul Gheorghe Balint, – Geo pentru prieteni, sau „Tata” Geo, pentru colegii mai tineri de breaslă – îl poți găsi doar în două locuri: primul ar fi, evident, clădirea Teatrului Municipal Bacovia, iar al doilea Palatul Copiilor, unde pregătește generația de mâine a teatrului băcăuan. Acolo l-am întâlnit finalizând proiectele trecute și „clocind” viitoarele experimente dramaturgice. M-a poftit în „biroul” său, cocheta sală de spectacol de la etajul I, într-o pauză dintre două repetiții, să sporovăim puțin despre teatru și zile obișnuite.
– Cine mai are nevoie de teatru în ziua de azi?
– De teatru vom avea nevoie până când va muri ultimul actor sau, mai frumos spus, până când va dispărea ultimul povestitor de pe Pământ. Citisem undeva că, în timp de război, când oamenii se adăposteau în subterane de frica bombardamentelor, se adunau la un loc și unul dintre ei spunea Dostoievski sau Shakespeare, unul singur care-i făcea și pe Romeo și pe Julieta, iar asta nu era altceva decât teatru într-o formă rudimentară. La teatru ți se deschide sufletul, deoarece ființa umană este făcută să comunice, să-și pună mereu întrebări și să caute răspunsuri. În ziua de azi sunt multe piedici în calea drumului către teatru, iar copilul, de mic, este lăsat de părinții ocupați cu existența de zi cu zi în fața televizorului sau a calculatorului, educația lui, acasă, la școală sau pe stradă, se formează pe „repede-înainte” și, uite-așa, dispar consumatorii de teatru. Actorul suferă pentru că într-un fel simte acesta emoția scenei când joacă în fața unei săli pline și altfel când are doar 50 de spectatori într-o sală cu 200 de locuri, însă, în absolut, dacă ai un singur spectator – și nu-i chiar poezie sau numai lozincă – e minunat. Până se ridică spectacolul, în sală e doar regizorul, iar un regizor bun este un foarte bun spectator și un spectacol de teatru foarte bun este cel în care nu se simte mâna regizorului. Să fie așa, ca-n viață.
– Se vehiculează o idee cum că ar fi bine ca teatrul să fie predat în școală …
– Ar fi foarte bine dacă s-ar concretiza această idee, fiindcă elevii ar avea parte de un soi de literatură aplicată. Oricum, un profesor bun de Literatura română trebuie să fie un bun orator, să aibă o sămânță de actor în el, iar elevul altfel îi percepe pe Sadoveanu sau pe Caragiale atunci când îl „îmbraci” în haina personajului . Dacă îl înveți pe copil muzica și desenul, de ce nu l-ai învăța și puțină dramaturgie, pentru că teatrul îi învață pe copiii timizi să fie mai îndrăzneți, iar pe cei agitați să fie mai disciplinați. Faci o proiecție video cu un spectacol, îi înveți pe copii cum să se comporte într-o sală de spectacol, fiindcă experimentând emoția scenei poți aprecia mai mult munca actorului. Ar fi interesant să iei o clasă și să faci ore pe scena teatrului, așa cum muzica o poți învăța mai bine în sala de concerte, iar pictura în simeza muzeului de artă. Se pot ridica, din rândul copiilor, talente care să continue tradiția teatrului românesc, deși există o reținere din partea părinților alimentată de ideea că actorul este un muritor de foame. O bună parte a părinților preferă să-și facă odraslele vedete. Este o vorbă, cum că „arta trece prin stomac”, însă nici cu stomacul plin nu poți face artă, așa că cine poate ști care este echilibrul dintre sațietate și arta de calitate?
– Apropo de viitor, cum arată acesta prin ochii lui „Tata” Geo?
– Arată destul de bine. Am elevi care sunt acum studenți la Teatru, asta ca o confirmare a premiilor pe care le-au câștigat la festivaluri și concursuri de specialitate, iar cei care vin din urmă nu se lasă mai prejos. Avem aici, la Palatul Copiilor, dotarea și atmosfera propice realizării unui teatru de calitate, prin directa implicare a conducerii acestuia și, mai ales, a directorului acestuia, prof. Radu Ghiciușcă. În rest, am o agendă plină, cu trei premiere în această stagiune, două la Teatrul Bacovia și una la Animație care, alături de rezultatele bune pe care le-am obținut cu ăștia micii, fac o bună „recoltă” pentru acest an. Și nu ne oprim aici. Aș dori să reiau activitatea de cineclub, aici, la Palat, să dezvolt și ramura de Film, astfel vom acoperi o arie mai largă a fenomenului actoricesc și nu numai. De asemenea, mi-aș dori o colaborare mai strânsă cu toate trupele de teatru pentru tineret băcăuane, fapt din care toți am avea doar de câștigat. Este o lume frumoasă și e loc pentru toată lumea. (Liviu MAFTEI)
Lasă un răspuns