Trezit în zori, am uitat totusi ca astazi ziarul „Adevarul” va aduce o noua carte în colectia numita „O suta de carti pe care trebuie sa le ai în biblioteca”. Asa ca am luat startul cu întirziere. Am ajuns abia pe la orele 11 la chioscurile de difuzare. Ziarul cu cartea, pe nicaieri. Cica s-au adus putine. Cartea era „Cartile junglei”, de Rudyard Kipling. Incepind din noiembrie, în colectie au mai aparut „Notre Dame de Paris”, de Victor Hugo, „Marile sperante”, de Charles Dickens, „Un yancheu la curtea regelui Arthur”, de Mark Twain. Carti fara îndoiala pe care merita sa le ai în biblioteca – si chiar le-am avut, dar s-au risipit pe caile vietii. Doream sa-mi împrospatez biblioteca personala. Dar nu prea e chip. La fel se întimpla si cu cealalta colectie, a ziarului „Cotidianu”, si ea de negasit. Iar cartile din librarie, e drept ca pe alese, sint suficient de scumpe ca sa-ti taie respiratia si sa se te gindesti de doua ori cind e sa cumperi una. O faci mai rarut. In fine, ce ma deranjeaza este ca, într-o economie de piata, în care un ziar face efortul de-a-si spori tirajul lansind diverse oferte, ajungem la penibila situatie de vedea ca eforturile sint în zadar. Pentru ziar, e clar ce vrea: cit mai multe exemplare vindute, pentru ca asa îsi asigura afluxul de publicitate platita în paginile sale. Si atunci, cum sa nu te miri ca ziarul nu se afla la chiosc? Oamenii se straduiesc sa faca o colectie de carti pentru a vinde ziarul si tot acest efort se duce pe apa simbetei. Ca sa rimeze schiop cu „efort”, as zice ca e un afront. M-am gindit si la faptul ca, de, vinzatorii de la chioscuri îsi au clientii lor, carora le pastreaza cartea. Dar si asa, tot la aceeasi concluzie ajungem. Sint prea putine ziare la chioscuri, de vreme ce ramin clienti nesatisfacuti. Parca mi-as aminti de penuria de carte din comunism, cind cartile se dadeau „pe sub mina”. Dar pe atunci nu exista concurenta, nu exista economie de piata, nu exista publicitate platita în presa (sau chiar daca era platita, banii se duceau dintr-un buzunar în celalalt buzunar al aceluiasi, anume al statului). Acum avem „di tate”. Si totusi nu se ajunge (si nu ne ajungem). E greu sa întelegi cum, de vreme ce banii nu mai trec dintr-un buzunar în altul al aceluiasi, unii se straduiesc pentru ei, însa fara sa profite de pe urma muncii lor. Nu mi-ar fi stricat în biblioteca volumele publicate pîna acum. Dar, vezi belea, n-am reusit sa cumpar nici unul macar de cind s-a lansat colectia. Pe cine sa învinuiesti? Nici macar n-ai pe cine. Ca înainte de 89, cind, pentru orice, ne varsam naduful pe partidul unic si pe Ceausescu.
Dan PERSA
Lasă un răspuns