Aşa cum este dragoste la prima vedere, poezia lui Dan Petruşcă provoacă „dragoste la prima lectură”. De altfel, l-am putea caracteriza fără să greşim ca pe un poet al iubirii, al pasiunilor sufleteşti, al imaginilor iubirii în toate ipostazele ei spirituale sau senzuale.
Poezia lui Dan Petruşcă te cucereşte prin limbaj nesofisticat, printr-o stilistică absolut personală, care o singularizează, o deosebeşte de cea a poeţilor postromantici sau postmoderni ai veacului nostru. Principala calitate a artei poetice a lui Dan Petruşcă ar consta, după părerea mea, în caracterul direct al exprimării, fără prejudecăţi, fără accente vulgarizatoare şi fără a pierde niciun atribut esenţial al poziei. Astfel, poezia lui Dan Petruşcă se opreşte în pragul demitizării, al desfacerii de ceremonial, în pragul smulgerii solemnităţii, fiind ferită de purism, dar şi de bagatelizare. Fără îndoială, poezia lui este una a imaginii, dar şi a comunicării directe a stărilor şi trăirilor, fără a se pierde în „filozofări” inutile, doar de dragul frumosului cu orice preţ. Versul lui Dan Petruşcă duce direct în miezul emoţiei vii, chiar dacă te-ai obişnuit cu o Ea, care este viaţă, moarte, poezie: „Niciodată moartea n-a fost mai frumoasă/ca atunci când goală îmi umbla prin casă”… Este poezia lui Dan Petruşcă una a iubirii? Evident, da. Însă este o iubire dezbrăcată de parfumul discret al poeţilor romantici, azi desuet; este, aş spune, una a erosului asumat, uneori dramatic, alteori parşiv, oricum splendid sublimat. Aparenta libertate a versului poate înşela. De fapt, este impunerea unei rigori mai aspre: înregistrarea exactă a mişcării sufleteşti care palpită ritmic şi viu, ca respiraţia, sugerată subtil şi rostită patetic, uneori.
– Câtă nevoie este în dragoste de cultură? Întreb, fiindcă în poezia ta se regăsesc şi imagini contemporane, computer, stick, messenger… Iar cei care se pricep la computere sunt, cel mai adesea, departe de cartea ca obiect concret.
– Aici sunt două probleme. Dar să pornim de la o idee generală şi anume aceea că dragostea este o modalitate de cunoaştere. În literatură, deci şi în poezie, există mai multe nivele de interpretare. Ca în Cântarea cântărilor din „Vechiul Testament”, unde cei doi îndrăgostiţi, Sulamita şi iubitul ei, dincolo de interpretarea erotică, semnifică fie iubirea dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel, fie iubirea dintre biserică şi Iisus… În Biblie, atât Dumnezeu, cât şi Iisus sunt numiţi „mire”. Şi acum să revin. Prima problemă generată de întrebarea ta ar fi aceea că dragostea este o „găselniţă” a speciei noastre, o „plasă” pe care ne-o întinde natura… Sau, după expresia filozofului german Schopenhauer, când e vorba de dragoaste, specia vorbeşte în individ. Aşadar, dragostea este redusă la instinctul de reproducere. Dacă ar fi să sugerez cititorului meu prezumtiv o interpretare a aşa-numitului univers erotic, aş spune că poeziile conţin şi o istorie a relaţiilor mele tensionate cu poezia, printre altele… Revenind, voi spune că a doua problemă sugerată de întrebarea ta, pentru mine, are o dimensiune ludică, cu haz: iubirea arde într-un fel pentru oamenii care au citit nişte cărţi, şi altfel pentru ceilalţi… În sfârşit, ca să răspund la întreaga ta întrebare, afirm că nu există o incompatibilitate între artă şi computer. Ultimul ar putea să asigure artei supravieţiurea…
– Explică, te rog!
– Dacă arde o bibliotecă, cum s-a întâmplat cu aceea din Alexandria, Homer, Shakespeare sau Eminescu sunt pe internet…
– „Poezia îmi stătea pe genunchi”, „Toate-s cam de pe când”, „Şi toate celelalte cuvinte” sunt cele trei volume de poezie care, totuşi, au impresionat şi pe cititori şi pe unii critici literari. Alte două cărţi, de eseuri, completează o creaţie culturală redutabilă, cred eu. Sunt pasiuni „paralele” sau fac parte din existenţa zilnică? În ce măsură actualitatea te interesează şi te afectează?
– Poezia şi eseistica sunt, în ceea ce mă priveşte, în legătură, ca în fizica vaselor comunicante. „Obsesii” de tot felul migrează din eseuri, uneori, în poezie. Poate şi invers. Am un ochi întors spre trecut. Acolo sunt Valorile, cele validate de istorie. Fără valori suntem nimic. Există vreun copac fără rădăcini şi care să stea în picioare fără să se usuce? Nicidecum. Un ochi este spre viitor, care e imprevizibil din cauza prezentului incert, un prezent dominat tocmai de o bulversare a valorilor. „Criza” de care se vorbeşte e mai puţin economică; e, mai degrabă, psihică, pentru că viteza schimbărilor e mai rapidă decât capacitatea noastră de adaptare…
– Mai au, în literatura de astăzi, vreun loc sau vreo importanţă miticul, religiosul, fabulosul, fantasticul, morala sau etica, având în vedere tematica „strict terestră” a multor creaţii poetice contemporane?
– Sunt convins că da… Există chiar o metafizică a cotidianului, totuşi, iar arta adevărată se poate hrăni din ea. Pentru că, nu-i aşa?, vorba lui Mircea Eliade, sacrul este camuflat în profan. E nevoie de un ochi atent care să-l descopere. Şi de talent autentic. Cred că literatura mult prea căzută în cotidian nu a rezistat niciodată, oricât de mediocru a fost, întotdeauna, marele public. A căzut Imperiul Roman, dar au rămas Vergiliu şi Horaţiu… Pâinea şi circul, arta inspirată de sex şi violenţă, vulgaritatea, chiar dacă sunt cerute de marele public, nu vor rezista. Valorile vor ieşi, în cele din urmă, deasupra. Între tinerii de astăzi, uneori atât de blamaţi, există foarte mulţi care disting în cunoştinţă de cauză între Hendel şi manele sau care îi preferă pe maeştrii flamanzi în locul sălilor de expoziţii cu rame goale, fără pânze… E un semn, cum scriam în alt loc, al faptului că apocalipsa se amână.
Lasă un răspuns