• doar bătrînii și copii se mai văd pe străzile Dărmăneștiului, un oraș care trage să moară • de cînd s-a oprit rafinăria parcă s-a oprit și timpul • tinerii s-au răspîndit care încotro, iar prin localitate bate vînt de pustiu
Pentru cei care cunoșteau agitația de acum cîțiva ani din Dărmănești, comuna cu pretenții de oraș, liniștea care domenște acum pare nefirească. Oamenii merg pe străzi cu teamă parcă, în așteptarea a ceva care nu mai vine. Nici măcar nu se opresc să stea de vorbă, deși nu au o țintă precisă. În centrul orașului, cele cîteva magazine stau cu ușile larg deschise, o invitație pentru clienții care nu îndrăznesc să le mai treacă pragul. În piața altădată plină, acum vreo trei precupețe din Galați mai schimbă agale cîte o vorbă. Nici țipenie de om prin preajmă. De cum ne apropiem, o femeie încă tînără se ridică de pe un scaun așezat în spatele tarabelor și se apropie de marfa expusă cu generozitate. Era rîndul ei la clienți, în cazul în care ne-am fi oprit să cumpărăm ceva. Ușor dezamăgită de alarma falsă, femeia ne povestește că vine cu marfă încă de acum 20 de ani în Drămănești. „Pe vremuri, cînd mergea rafinăria, vindeam și cîte 12 lăzi de roșii pe zi. Acum, împreună cu cei doi vecini ai mei de tarabă, dacă vindem două-trei kilograme pe zi. S-au dus vremurile acelea, nu ne mai cumpără oamenii marfa”, ne spune femeia privind cu jale către roșiile așezate ca pentru Ziua recoltei.
Lîngă peretele unei clădiri, un bătrîn ne privește cu indiferență. Toader Dima, a lucrat, de pe 14 martie 1962 ca manevrant la rafinărie. „Ehe! ce vremuri erau atunci! Dimineața, strada asta, era plină ochi de sute de muncitori care mergeau la schimb. Care veneau cu trenul, care cu autobuzele, era furnicar de lume aici. Și grăbiți cu toții, că se muncea, nu glumă! Și era bine! Cum a venit revoluția, m-au chemat la personal și mi-au spus că trebuie să ies la pensie. Am ieșit, ce, era să mă pun cu ei? Dar tot îmi era drag să privesc dimineața puhoiul de oameni și să văd garniturile de tren pe care le purtau manevranții și la deal și la vale. Acum, stau și ruginesc pe șine, iar oamenii parcă nici nu mai ies din case. Bărbații au fost fie detașați la Onești, unde fac naveta cu trenul, fie la patroni, pe la gatere. Ăștia tineri, nu știu cum să facă să fugă de aici”, spune bătrînul Dima.
Orașul-comună trăiește din recoltele de pe cîmp
Dărmăneștenii sînt doar cu numele orășeni. În fapt, ei sînt țărani înstăriți, respectuoși, care au case frumoase, cu acareturi multe, făcute pe vremea cînd lucrau pe la rafinărie și mai vindeau pe sub mînă cîțiva zeci de litri de benzină. În spatele caselor se întind grădini pe care oamenii își cultivă cele necesare traiului. „Păpușoiul ne salvează, taică! Dacă nu l-am avea, am fi muritori de foame. Uite la fiu-meu! De cînd a rămas fără slujbă la rafinărie, a luat caii de căpăstru și s-a apucat de cultivat pămîntul. A făcut recoltă frumoasă, are și ceva legume de pus pe iarnă și are cu ce trăi. Așa ies cu toții din necazuri, cu ce au cultivat prin grădini. E mai rău de cei de la blocuri, dar și ei au rude pe la țară, adică o stradă mai încolo de centru”, spune hîtru, Vasile Apopei, îndemîndu-și caii mai spre marginea străzii pentru a face loc unei mașini. „Dii, tată! Hai că trece o mașină și vă speriați și voi de cînd trec așa de rar pe strada noastră”, aruncă omul către caii lui.
Surpinzător, pentru o localitate ca Dărmăneștiul, cît de multe străzi are! Ajungem pe strada Orizontului la familia Acununei. Din curte ne observă o femeie în vîrstă, care se apropie degrabă de poartă. Ne spune că fiul ei, Neculai, nu-i acasă, e plecat să-și facă actele de șomaj. „Da’ cu noră-mea, cu Maria, nu vreți să stați de vorbă?”, ne invită bătrîna. O femeie între două vîrste se apropie de poartă cu destulă nelinișteîn priviri. „A! De la ziar sînteți? Credeam că de la cablu, că am rămas în urmă cu plata.Eh! Am rămas în urmă cu toate. Am apucat și-am făcut datorii pe baza serviciului lui bărbatu-meu și acum, vai de capul nostru cum ne descurcăm”, spune femeia cu jenă. „Nu ai de unde să iei un ban, gura caută la tot prînzul, salariul băiatului era singurul în casă. Avem noroc de veicinul nostru,k care ne mai dă pe datorie ulei, zahăr sau orez. Da’ parcă mult o să ne mai țină așa? Iar cu pensia mea de urmaș, atîtea guri, nu se pot ține. Ne-au pus aștia de colivă, maică! Moare Dărmăneștiul!”, spune Elena Acununei.
„Ce vindeam înainte într-o oră acum vînd acum într-o săptămînă”
La cîțiva zeci de metri de poarta rafinăriei, bufetul „Rafinorul ” își așteaptă în zadar clienții. Un bătrîn, cu fiica lui s-au orpit să bea o bere după ce-au fost la cules porumb toată ziua. Vînzătoarea, ageră, ne întreabă ce dorim, la fel ca și precupețele din piață. Gureșă, femeia ne povestește că pe vremuri, localul era arhiplin de nu aveai unde să arunci un vîrf de ac. „Erau cisternele, erau rafinorii, făceam și mici afară, nu aveam timp să rasuflăm, atît era de aglomerat. În zi de salariu, patronul nostru ne aproviziona și de cîte trei ori pe tură. Acum, abia de reușesc să vînd într-o săptămînă ce vindeam altădată într-o oră. Și cam așa-i cu toate magazinele. Se duc încet-încet de rîpă toate”, spune femeia. Bătrînul și fiica sa, așezați la masă, își sorb berea cu privirea către noi. „Eu am noroc. Încă mai lucrez la CFR. Cît ne-o mai ține. Dar, dacă ați fi fost ieri pe la noi prin Dărmănești să fi văzut ce jale era la fisc. Veniseră bărbații să ia adeverințe că nu au roluri la pămînt ca să-și poată face actele de șomaj. Era durere mare. Să vezi atîția bărbați, care tineri, care în vîrstă. de aștia-i mai rău, că nu-i mai angajează nimeni și nici la pensie nu pot ieși”, ne spune și fiica bătrînului.
Pe drum către poarta rafinăriei, trece un camion mare, care sparge tăcerea. „Și ieri a fost zi de plată. Am avut patru clienți toată ziua. Față de ce era aici cînd se lucra la rafinărie, acum totul e la pămînt. Nu se mai lucrează la rafinărie, nu mai merge nimic”, oftează vînzătoarea, ștergînd pentru a nu se știe a cîta oară tejgheaua, și-așa curată de parcă n-ar fi fost nimeni pe acolo. (Mirela ROMANEȚ)
Lasă un răspuns