De ce trebuie sa postim?

Pentru multi crestini, astazi, cuvintul post înseamna, în primul rind, abstinenta de la anumite alimente. În realitate, postul adevarat are si un alt sens, mult mai profund. Omul este o fiinta complexa. Prin natura sa nu este nici carnivor, nici ierbivor, vegetarian; deci, nu a fost programat de Creator pentru un tip anume de alimente. Poate sa consume tot felul de hrana comestibila, adaptata metabolismului sau. Totusi, atunci cind trece de la hrana vegetala la cea animala, el resimte o schimbare în organism.
Multi ginditori crestini s-au întrebat de ce Hristos, în Evanghelie, nu a proclamat principiul indian „ahisma”, care înseamna a nu omorî animalele. Întrebarea nu a avut pina în prezent un raspuns satisfacator. În fapt, nu exista vreo porunca de niciun fel în Scripturi în acest sens. Ba din contra, dupa încetarea potopului, cind curcubeul pecetluieste legamintul lui Dumnezeu cu Noe, acesta primeste porunca de a se putea hrani si din carnea animalelor, asa cum mai înainte se hranise doar din vegetale: „Tot ce se misca si ce traieste sa va fie de mincare; toate vi le-am dat ca si iarba verde” (Facerea 9,3). Aceasta porunca referitoare la hrana omului provenita din carnea animalelor trebuie evaluata în contextul unei alte porunci, data protoparintilor, iar prin ei si noua: „Cresteti si va înmultiti si umpleti pamintul si-l stapiniti” (Facerea 9,1), din care reiese faptul ca omul trebuie sa fie un întelept administrator al darurilor divine din creatie si nu un risipitor al lor. Omul, ca singura fiinta constienta si rationala, nu trebuie sa fie doar consumator, ci si mediator al proniei divine. Ba mai mult, i se impune datoria de a îngriji bine vietuitoarele: „Cel drept are mila de vite, iar inima celui rau este fara îndurare” (Pilde 12,10). Scriptura Vechiului Testament este plina de jertfe, iar cea a Noului Testament este mai nuantata, dar nu paradoxala. „Naframa lui Petru”(Fapte 11, 5-9) ramine emblematica. În creatie nu exista vietati bune si vietati rele, ci, dupa sintagma patristica, „toate sunt curate celui curat”.

Omul trebuie sa se înalte deasupra instinctului de a fi macelar
Prin urmare, nu-i nicio porunca scripturistica expresa în care sa se arate ca omul trebuie sa fie numai vegetarian. Dar în anumite perioade ale anului, asa cum spune un teolog occidental ortodox, (episcopul Antoine Blaum), omul trebuie sa se înalte deasupra instinctului de a fi macelar. Efectele acestei abstinente trebuie sa le simta nu numai în trupul sau, ci si în suflet. Este demonstrat faptul ca atunci cind trupul începe sa renunte la carne, devine mai lejer si chiar mai sanatos.
Sunt, deci, anumite schimbari în maniera de hrana si de comportament, care favorizeaza viata spirituala, duhovniceasca. Alimentatia este o participare sau o forma de comuniune cu roadele naturii. Piinea, spre exemplu, este trupul griului; mincarurile din legume sunt constituite din trupurile plantelor. Noi, prin hrana de toate zilele cu care ne întretinem existenta biologica, comunicam cu natura înconjuratoare. Prin alimente devenim „consangvini” cu creatia lui Dumnezeu. Creatia traieste prin noi, atita vreme cit o consumam în mod constient. Evident ca putem minca si din carnea animalelor, dar acestea, atunci cind sint sacrificate sufera, au teama, sint torturate si cind le consumam carnea, consumam toate aceste stari ale lor. Într-adevar si plantele au viata, însa nu au acelasi metabolism ca animalele. Ele se hranesc din lumina si apa (fotosinteza), iar atunci cind le consumam în timpul postului, însotiti de rugaciune, lumina si duh intra în fiinta noastra. În orice caz, abstinenta, chiar temporara de la produse animale, este indubitabil un lucru minunat.
Postul mai are si un alt folos duhovnicesc, acela de a trezi constiinta ca sintem în fata lui Dumnezeu pururea, indiferent de ceea ce facem. Cind avem constiinta ca faptele noastre trebuie sa se desfasoare sub ochiul providential si atoatevazator al lui Dumnezeu, atunci si viata nostra devine un act de cult. Atunci cind abstinenta de la mincare si bautura devine doar o cura de slabire, se pierde sensul religios al postului si nu mai este o jertfa, o asceza ziditoare, nu mai este o liturghie. În astfel de situatie, tot voalul sacru al vietii spirituale îsi pierde caracterul de taina: rugaciunile si lecturile spirituale devin un pietism; participarea la sfintele slujbe o traditie stereotipa.

PS Ioachim Bacauanul,
episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului si Bacaului