Nicoleta BICHESCU
E atît de supărat, încît abia respiră. Ține în mînă căciula de miel și povestește printre suspine. Mîinile îngrijite devin neastîmpărate, pe măsură ce deapănă amintiri. Fularul kaki trădează fără vorbe: a fost militar. Nu a avut zi, nici noapte. „Ofițer de carieră”, îmi spune, cu un rest de mîndrie. Și el, și soția, medic o viață, au sărit din pat la primul țîrîit al telefonului. Un odin, un pacient disperat. Au crescut doi copii. Cel mare, e inginer în Canada. Fata, e medic la Iași. Cîștigă bine, trăiesc frumos. E colegă cu băiatul maistrului de la etajul patru. Oameni simpli, dar au crescut trei copii. El făcea ture la fabrică, lucra schimbul trei, dar mai găsea răgaz să îi controleze pe cei mici la teme. Așa au ajuns, unul medic, altul profesor, și mezinul, inginer. Și copiii muncitorului sînt toți acum pe picioarele lor. Fiul cel mic vine acasă cu o mașină străină, fata mijlocie, care e profesoară, nu o duce nici ea chiar rău. Dar cu ei, cu părinții, cum rămîne?
Au renunțat la țigară și la cafeluța de dimineață. Au scos din meniu carnea, că, deh, la vîrsta lor e mai bine să fii vegetarian. Telefonul l-au trecut pe „social” și, dacă, Doamne-ferește! de vreo urgență, se găsește un vecin mai tînăr, de la care să sune salvarea. Cablul Tv este poate ultima „boierie” pe care și-o mai pot permite. Nu de alta, dar parc serile de iarnă sînt prea lungi și prea triste! În casă ard becuri de 20 de watti, apa e contorizată, nici o picătură nu e lăsată să curgă la întîmplare. Nimic nu se risipește aiurea. Și totuși, în ziua de pensie, calculele devin disperante. prima pe listă e întreținerea, care e de-a dreptul ucigătoare. Urmează telefonul, cablul, lumina. Și impozitele trebuie achitate la zi. Nu de alta, dar apoi vin penalizări. O rată la CAR pensionari și, cînd trag linia și adună, dezolarea e vecină cu nebunia. Au mai rămas 20.000, maximum 40.000 de lei de persoană pentru hrană și medicamente.
Strada e plin de oameni cu ochii stinși. Oameni în etate, unii încă verzi, pentru care banul strecurat de fiică înseamnă ultima speranță. Și nora e privită cu alți ochi, după ce pune pe masă, în semn de supremă bunăvoință, pachetul cu carne. Își drămuiesc leuțul, într-un mod care pe noi, cei aflați încă în putere, ne sperie. Unii își găsesc soluții: mai cresc un copil de-al vecinilor, mai țin contabilitatea la o firmă, mai trec pe la o asociație de locatari. Adeseori ne enervează prezența lor și ni se pare că ne încurcă. Aproape refuzăm să înțelegem că și lor le-ar plăcea să stea liniștiți acasă, să își vadă de reumatisme, de tensiune și nepoței.
Iar cei care nu pot sau nu au unde să muncească, trăiesc suprema umilință: mîna întinsă la cei pe care i-ai crescut. „Nu vreau să iau de la ei. Măcar lor să le ajungă”, spune și colonelul, și muncitorul. Trăiesc aceeași dramă, a sărăciei supreme. Drama apsării că, după o viață de muncă, ești un gunoi, pe care societatea îl aruncă la tomberon. „Cînd vine ziua de pensie, îmi vine să iau o lopată, să îmi sap singur groapa. Să mă așez acolo și să aștept să mă sting. Să nu mai deranjez pe nimeni. «La groapă!», ne îndeamnă ăștia”, mai spune omul, după care se ridică și pleacă, aproape mulțumit că și-a spus năduful, dar conștient că nimeni nu paote să îl ajute. Poate doar aceia care lasă într-o seară la restaurant cît cheltuiesc ei în jumătate de an și care și-au făcut o profesie din a da locăvituri dese și sigure la bugetul de stat. Cu miile de miliarde de lei pe care unii le au de plătit la bugetul statului, s-ar putea majora pensiile măcar într-un județ. Dar, cum nimeni nu dorește acest lucru, soarta pensionarilor rămîne pecetluită. Sărăcie, bătrînețe, umilință. Dacă ra ieși în stradă, nimeni nu i-ar lua în seamă. Poate atunci, li s-ar spune, însă, ceea ce lis e sugerează în fiecare zi: „La groapă!”.
Lasă un răspuns