Nicoleta BICHESCU
Zilele trecute l-am zărit la televizor pe ministrul Ionel Blănculescu. Asista cu zîmbetul pe buze la tragerea pe care comisarii Gărzii Financiare București au efectuat-o, ca antrenament. Ionel Blănculescu, mai marele Autorității Naționale de Control (ANC) părea foarte fericit, mai ales atunci cînd a constatat că gloanțele din pistolul unui comisar au ajuns exact în cercul din mijloc al țintei. I-a felicitat pe oameni și i-a ținut amical după umeri. L-am mai văzut și altă dată pe Blănculescu la televizor, cînd vorbea despre aceeași comisari ai gărzii financiare și despre nevoia ca ei să capete un statut pe măsura rolului pe care îl au în economie, să fie respectați și de temut. De unde atîta interes? Din simplul fapt că, de cîteva luni, Garda Financiară este o instituție aflată în subordinea ANC și deci, cel puțin la nivel declarativ, Blănculescu e interesat de activitatea comisarilor.
Am vrut zilele trecute să mă dumiresc ce este cu ANC cu numeroasele modificări pe care le suportă în această perioadă toate instituțiile care au atribuțiuni de control. Răsfoind cîteva acte normative, am descoperit, aproape cu stupoare, că garda financiar a fost pusă cu botul pe labe. De fapt, i s-a luat principala atribuțiune, aceea de a descoperi și de a stabili și de a încasa venituri bugetare. Cualte cuvinte, un comisar al gărzii, aflat în control la o firmă, nu mai poate lua nici o măsură dacă descoperă că patronul nu a plătit dările la bugetul de stat, că a fentat achitarea unei accize sau a TVA-ului. E drept, mai are ceva de făcut: să le sesizeze ceea ce a văzut colegilor din direcțiile de finanțe, singurii în măsură să stabilească valoarea prejudiciilor. Mai mult, chiar dacă cei de la garda financiară au pîrghia de a face sesizare penală împotriva patronului evazionist, aceasta nu este luată în calcul, atît timp cît finanțiștii nu se vor pronunța asupra nivelului datoriilor.
Nu mă îndoiesc nici o clipă de valoarea finanțiștilor din direcțiile finanțelor publice. De obicei sînt oameni responsabili și buni profesioniști. Dar modalitatea prin care este apărat bugetul public este cel puțin dubioasă. În ecuația evazionist – garda financiară – bugetul statului a fost introdusă o verigă suplimentară. Și, așa cum experiența a demonstrat, orice verigă în plus e, în fond, un elemenet în plus pentru corupție și trafic de influență. Nimeni nu poate garanta că, de la constatarea comisarului gărzii financiare și pînă la finalizarea dosarului finanțiștii nu vor spune că, în fond, comisarului i s-a părut și că la mijloc nu este vorba despre nici un prejudiciu la buget. Că patronul e curat ca lacrima și că, în cazul comisarului, a fost vorba despre exces de zel.
Să nu uităm că, atunci cînd vorbim despre evaziune, vorbim despre oameni cu bani, cu mulți bani negri, băgați în buzunare de pe urma înșelării statului. Și banul negru are menirea să circule. Cu el se poate mitui cel mai ușor, pentru că gestul e greu de dovedit. Cînd dosarul era dus la capăt de cel care a constatat tunul, care calcula prejudiciul, parcă altfel stăteau lucrurile decît acum, cînd sesizarea va ajunge pe masa altcuiva, care poate avea o altă părere. Pare că nimeni nu s-a gîndit că finanțiștii, chiar plini de bunăvoință și buni profesioniști, s-ar putea să aibă și alte treburi decît să stea să stabilească prejudicii la constatările comisarilor. Cu atît mai mult cu cît actele normative nu îi obligă ca răspuinsul dat gărxzii financiare să vină în trei zile, trei săptămîni sau trei ani.
Ce e de presupus că se va întîmpla acum? Evaziunea fiscală va înflori, atît timp cît responsabilitățile se diminuează. Poate nu e deloc întîmplător că acest lucru se întîmplă chiar la început de an electoral, un an în care partidele au nevoie de bani, de mulți bani, pentru campanie. E greu de imaginat că decizia nedeclarată a PSD de a transforma în mielușei comisarii gărzii financiare este întîmplătoare. Partidul aflat la guvernare gîndește pragmatic: cu cît mai mulți patroni evazioniști, cu atît mai mulți oameni șantajabili, deci cu atît mai mulți bani negri pentru buzunarele partidului. Din această perspectivă, alegerile par mai comod de cîștigat. PSD demonstrează încă o dată că banul public e un capital privat al partidului aflat la guvernare și că interesul de grup e mai aproape decît interesul milioanelor de pensionari care agonizează în sărăcie sau decît interesul miilor de profesori care ar merita o altă condiție.
Cum rămîne atunci cu Ionel Blănculescu și cu declarațiile lui că Garda Financiară trebuie să devină de temut? Îmi miroase a sărutul lui Iuda.
Lasă un răspuns