Ștefan RADU
O imensă – și, poate, inutilă – tragedie: am consemnat prima victimă din Armata Română într-un război al mileniului trei. Aflat în tranșeele săpate de alții, sub amenințarea armelor unor dușmani pe care nu i-am dorit, acest sergent este primul tribut pe care îl plătim pentru ceea ce am știut (sau nu) să negociem pe plan extern. Grăbiți să intrăm într-un război pe care nu l-am declanșat noi, înainte de a fi membri deplini ai NATO (abia peste șase luni vom ști ce au hotărît americanii pentru soarta noastră), am crezut că nu vom fi obligați să ne vărsăm sîngele prin pustiurile Asiei. Nici un politician nu a avut răbdarea sau curajul de a le explica românilor, înainte de a intra în hora periculoasă a războiului, că ne cununăm cu moartea. În Afganistan, ca și în Irak, trupele coaliției internaționale sînt considerate drept forțe de ocupație. Oamenii de acolo, buni sau răi, culți sau analfabeți, au pretenția legitimă de a-și construi singuri viitorul. În ultimul timp, chiar administrația impusă de americani în Afganistan nu este de acord cu toate principiile democrației occidentale. (Oare tendința de a alătura un adjectiv noțiunii de democrație – occidentală, răsăriteană, musulmană, creștină etc. – nu este, cumva, un semn de ciudată contradicție și posibilă eroare politică?…) Cei care i-au înlocuit pe talibani, pe zi ce trece, reintroduc norme sociale desprinse din Coran și fac apel la tradiția mahomedană. Libertatea impusă prin cătarea puștii provoacă victime nevinovate precum Iosif Fogorași.
Acest prim soldat căzut pe frontul din Asia nu ne garantează că este și ultimul. De altfel, chiar a doua zi după tragedia din Afganistan, în sudul Irakului mureau vreo 20 de carabinieri italieni aflați cu baza la cîteva zeci de metri de tabăra polițiștilor români. Din fericire, conaționalii noștri s-au ales doar cu o spaimă grozavă și cu pagube materiale. Au trăit, însă, groaza de a aduna cadavrele prietenilor italieni cu care împărțeau misiunea de securizare a teritoriului. În țară, familiile militarilor aflați în zonele de conflict au înțeles că soții, frații, părinții, logodnicii plecați aiurea pentru o soldă mai omenească nu sînt pe un front de exercițiu, ci chiar la un război crud, fără prea multe reguli. Pentru cei rămași acasă, realitatea politică și-a modificat coordonatele. Zece rapoarte de țară negative nu vor avea efectul electoral al imaginii debarcării sicriului unui militar român împușcat pentru că a fost considerat cotropitor de către un afgan. În contextul în care situația din Irak se deteriorează de la o zi la alta, campania electorală din primăvară s-ar putea desfășura într-un continuu doliu național. Ce discursuri vor imagina politicienii aflați la mila votanților pentru a justifica asemenea tragedii? Ce cîștigă națiunea română în urma acestor sacrificii? Din cîte s-au publicat, rezultă că miniștri români nu au asigurat nici un fel de avantaje economice sau politice în contrapartidă cu participarea noastră la război. Mereu s-a spus că nu facem comerț cu lupta împotriva terorismului internațional, că sîntem datori să ne aliniem acestei coaliții și la final vom vedea cum sîntem evaluați. Fals! În politica internațională cîștigi doar ce ai negociat anterior. Restul este doar distracția – sau tragedia – ta! Turcia – veche membră NATO și vecină cu teatrul de război – a negociat la sînge avantajele privind Kurdistanul și, în ultima clipă, evaluînd pericolele din Irak, a anunțat că nu mai trimite trupe „care să îngroașe rîndurile armatei de ocupație”… Este o exprimare extrem de dură și fără menajamente pentru ceea ce se întîmplă în Orientul Mijlociu. Noi ce ne mai putem permite acum?
Lasă un răspuns