În fiecare an, în preajma zilei simbolice de naştere a lui Mihai Eminescu (cea reală fiind 20 decembrie, dar a fost trecut în acte la 15 ianuarie), avem obligaţia cetăţenească, dar şi datoria morală de a ne aminti măcar de „poetul naţional”, „nepereche” (G. Călinescu), de „omul deplin al culturii româneşti” (C. Noica), de „românul absolut” (Petre Ţuţea), sau mai mult chiar – de a cinsti cum se cuvine memoria acestui martir al românismului…
Favorizată de instaurarea unui climat caracterizat printr-o deplină libertate de expresie – indispensabilă progresului cultural – exegeza eminesciană a cunoscut, în deceniile postdecembriste, nu doar un benefic reviriment, ci chiar – sub raport cantitativ – o veritabilă explozie, materializată în multitudinea apariţiilor editoriale, dublată de un salt calitativ pe măsură. Contribuţiilor unor reputaţi eminescologi ai veacului XX (G. Călinescu, Pompiliu Constantinescu, C. Noica, D. Vatamaniuc, George Muntean, Petru Creţia, Ion Roşu ş.a.), li se adaugă, în ultimul sfert de veac, o sumedenie de volume datorate unor cercetători fie afirmaţi înainte de 1989 (Nicolae Georgescu – A doua viaţă a lui Eminescu, 1994, Teodor Codreanu – Dubla sacrificare a lui Eminescu, 1999, Svetlana Paleologu-Matta – Eminescu şi abisul ontologic, 1994 ş.a.), fie unor debutanţi în eminescologie precum Ştefan Munteanu – Filosofia indiană şi creaţia eminesciană, 1998; Fulguraţii eminescologice, 2000, Călin Liviu Cernăianu – Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului, 2000, Ioana Bot – Mihai Eminescu – poet naţional român. Istoria şi anatomia unui mit cultural român, 2002, Constantin Barbu – Codul invers. Arhiva înnebunirii şi uciderii nihilistului M. Eminescu, 2008, Radu Mihai Crişan – Eminescu interzis. Gândirea politică, 2009 şi multe altele.
Deşi sumară şi incompletă, lista de mai sus evidenţiază faptul că cele mai multe volume au ca temă înlăturarea lui Eminescu – începând din 28 iunie 1883 – din presă şi din viaţa politică, fapt de natură a-i grăbi, în cele din urmă, prematurul sfârşit. Că Eminescu a fost o victimă politică – cea dintâi victimă a poliţiei politice de la noi – şi, totodată, cel dintâi gazetar al nostru sacrificat pentru interese politice şi de partid, antinaţionale, este astăzi un truism. Documentele din arhive româneşti şi străine, făcute publice în ultimele decenii, confirmă, cu asupra de măsură – cum ar spune Poetul – acest trist adevăr. Devenit incomod prin publicistica sa politică – subsumată idealului de eliberare a românilor din provinciile răpite, prin realizarea Daciei Mari –, activitate începută, încă în 1870, prin cele trei articole din Federaţiunea de la Pesta, şi continuată la Timpul din Bucureşti, ca redactor-şef, Eminescu va fi urmărit în permanenţă de poliţia română, dar şi de agenţi ai serviciilor secrete austro-ungare. Puţini ştiu astăzi că, mai ales după 1881, când devine lider al Societăţii „Carpaţii”, Eminescu a fost arestat de opt ori, fiind ridicat de pe stradă, de la teatru, din berării şi, în cele din urmă, din propria locuinţă.
Dar, dacă despre sacrificarea omului politic Eminescu şi despre sfârşitul său tragic au apărut, în ultimele decenii, destule volume, în mod paradoxal – am spune – învăluite în mister (şi necunoscute marelui public) au rămas originile sale (strămoşii, etimologia numelui, familia etc.), precum şi începuturile zbuciumatului său traseu existenţial (ivirea pe lume, copilăria, anii de şcoală etc.). Iată de ce, credem că acum, când celebrăm momentul naşterii sale, potrivit ar fi să prezentăm informaţii şi dat cronologice exacte referitoare la ascendenţa şi începuturile sale, urmând ca în iunie, când vom comemora 125 de ani de la trecerea sa la cele veşnice, să ne axăm pe circumstanţele care au determinat prematurul său sfârşit.
Lasă un răspuns