Mihai BUZNEA
Discuție liberă (cam prea liberă, pigmentată cu expresii intens colorate) între mai mulți convivi adunați în jurul unei mese de pe o terasă băcăuană. Eu, spune unul, privind savant lichidul incolor dintr-un pahar gros de sticlă, antișoc, nu-s om toată ziua dacă nu-mi fac gargara cu „una mică”, dimineața. Simt așa, ceva lipsă la apel, și nici mintea parcă nu-mi prea merge. Da’ cum o iau pe limbă, gata, s-a dus cu abureala și-s bun la toate, mă-nțelegi matale, să n-am parte de mama, treaba e nașpa! Da’ voi, nu tot așa?
Băutorii dau afirmativ din capete. Cum să nu?! Se poate altfel? Pune sîngele-n mișcare și face mintea brici. Se vede, pe fețele lor, că suferă de-aceeași boală, icterul rusesc îi macină. Au nasurile roșii-stacojii. Pomeții obrajilor, învăpăiați ca de caniculă. După un popas mai prelungit în fața stacanelor, împrumută culoarea violacee. E starea lor normală. Terasa-i plină, vinovată-i arșița asta care de vreo două luni de zile nici că ne mai dă pace! Un popas din atîtea altele. Comerț de întîmpinare. Să se-mpiedice tot omul de el!
Recunosc, pe strada asta din Bacău, de altfel arhicunoscută, nu mai trecusem cam de multișor, poate de trei-patru ani. Schimbări multe, ce mai! Dar cam uniforme. Lipsă de inspirație? Poate! Sau inspirație de natură comercială. Mai sigur că despre asta e vorba. Număr, pe-un aliniament de cel mult două sute de metri, nu mai puțin de 12 crîșme. Mai mari și mai mici, cu fason sau fără. Baruri, terase, mini-restaurante, crame. Plus cîteva magazine alimentare în ale căror vitrine tronează, expuse la maximă vedere, pentru tot ochiul, binecuvîntatele sticle cu băuturi, mai mult ori mai puțin alcoolice. Bere, vin, tării. Clienți, aproape să nu încapi de ei! Arșiță mare, sete profundă. Degustările se fac la mese, sînt „cîntate”, sau pur și simplu la „botul calului”, cu personajele sprijinite pe coate de cîte-un colț de zid ori de gard. Nu contează forma, ci conținutul și cantitatea. Important e să-ți faci „plinul”. Și soarele ăsta care arde și nu se mai stinge!
Pe trotuarul de vizavi stabilimentele sînt ceva mai rare, dar există. Concurența nu doarme. Își au, normal, clienții lor. Afacere prosperă, în care legea ofertei o stimulează și condiționează pe cea a cererii. Muzica „de neam prost” o asezonează. Manelele și altele asemenea. Nu „Cine-a pus cîrciuma-n drum”, e desuetă, de-a bunicilor, acum sînt în vogă declarațiile de dragoste puse pe note, gen „te iubesc de n-am cuvinte/ da’ să fii fată cuminte!”. Concerte la drumul mare. Distracție gratuită pentru locuitorii din zonă. Non-stop.
Parcurg strada pînă la capăt. Lanțul de stabilimente se închide, cu ce credeți? Cu un… restaurant, unde tocmai s-a încins un chef pe cinste! Am renunțat să le mai număr, cred că sînt peste douăzeci. Și nici unul nu suferă de pustietate. Mai să se calce clienții pe bătături!
Ei și ce!, veți spune. Lăsați oamenii să-și înece amarul, cu-n șpriț, c-o țuică, c-o bere. Parcă ce-i rău în asta? Unde-i veselie nu-i tristețe. Să zică cineva că nu am dreptate!
Ce stradă-i asta? Păi, care să fie? Pictor Aman. Da’ nu-i singura de acest fel. Cineva, înzestrat cu simțul observației și al umorului, venise, nu de mult, chiar cu o propunere de schimbare. Să-i spună, adică, Bulevardul Împăcării. Lansăm provocarea către Primărie. Cine știe ce poate să iasă! In fond, de ce nu?!
N.A.: Titlul consemnărilor de față nu are nimic comun cu vechiul film italian, cu același nume, al anilor ’50. Singura asemănare ar putea fi aceea că faptele se produc în același spațiu: strada. Natura lor e, însă, cu totul alta.
Lasă un răspuns