Mihai BUZNEA
N-am cercetat în profunzime, totuși mă-ncumet să o spun, considerînd că ignoranța mea relativă în materie nu-mi afectează cu nimic imaginea publică, dar cred că urcarea fotbalului pe tronul de rege nu e altceva decît o ciudată și inexplicabilă găselniță gazetărească ce nu prea are multe în comun cu inspirația și adevărul. Există numeroase alte sporturi care atrag în tribune zeci (în unele părți de lume, chiar sute) de mii de spectatori, precum rugbi-ul, fotbalul american, hocheiul pe gheață, ca și cel pe iarbă, boxul profesionist, derby-urile hipice, ca să nu mai spun (dar iată că o fac) despre reuniunile atletice de pe marile arene sportive ale lumii. Ca și despre faptul că specialiștii consideră respectivele discipline practicate pe zgură ca fiind, cu adevărat, regine ale mișcării fizice și sportului, de la care pornesc toate celelalte. Începuturile olimpiadelor antice și evoluțiile ulterioare, pînă la cele de astăzi, au confirmat din plin acest adevăr, cunoscut, acceptat și, totuși, trecut în plan secund datorită unei descalificări subiective, așadar lipsită de orice temei.
Cum arată fotbalul românesc, se știe prea bine. Mult zgomot pentru foarte puțin. Un rege lipsit de glorie și strălucire așezat pe un tron de tinichea. Palid și fără de vlagă, dar cu îmbățoșări de vedetă, pe care le poate explica doar un manual de psihiatrie. Ros de invidie, avid de glorie și măcinat de corupție. Obraznic, neputincios și jalnic. Adulat de prea puțini supuși (vezi numărul de spectatori prezenți la cele mai multe dintre meciuri, și-mi vei da dreptate), dar reanimat de la o etapă la alta, de la un campionat la altul de curteni pricepuți în a face jocurile ce le aduc cîștiguri fabuloase în comparație cu cele ale muritorilor de rînd. Iată un motiv, dintre cele multe, pentru care slujitorii sportului-rege își aclamă suveranul și-i pupă tălpile cu aceeași evlavie cu care, poate, ar săruta sfintele moaște, dacă ar ști de existența vreunora dintre ele.
Să punem, tot acest „bîlci al deșertăciunilor”, pe seama obsesiilor bolnăvicioase cu crampoane în fața ochilor? Mi s-ar părea explicația cea mai logică. Să fie vorba doar despre pasiuni exacerbate și de nevinovate plăceri? N-aș prea crede! De pe urma lor se mănîncă o pîine. Și ce pîine! Bună. Mare. Albă. Mai ales că respectivele obsesii au emigrat în masă de pe dreptunghiul de gazon pe ecranele televizoarelor cu diagonala mai mare sau mai mică, reușind să inducă o adevărată psihoză ce îmbracă, chipurile, forme spectaculare: „Festivaluri” ale devoratorilor de fotbal.
Toate marile posturi românești de televiziune consacră, etapă de etapă, emisiuni-maraton Măriei sale Sportului-rege Fotbal. Duminică de duminică, seara, pînă mult după miezul nopții, spre zorii zilei de luni, furtuna se dezlănțuie acoperind întreaga țară, de parcă ar veni sfîrșitul lumii ori cel puțin un cutremur catastrofal. Televiziunea Română ne invită la Minutul 91 (de altfel, cea mai scurtă, la obiect și în termeni decenți, s-o recunoaștem); Antena 1 ne îmbie cu Recursul etapei (lung cît o zi de post negru); PRO TV ne provoacă cu Procesul etapei, iar PRIMA TV ne dă întîlnire la Rezumatul etapei. Prilejuri de vorbe și de ipoteze. Firul de păr despicat în paisprezece. Vinovați fără vină. Păreri și soluții. Acuze și amenințări. Din tot acest amalgam nu încolțește, însă, nimic. Toate rămîn așa cum au fost. Adică, proaste. Să mergem, victorioși, înainte. Melița vorbelor nu se încîlcește.
Ce-i drept, nu poate fi strîmb: nu te obligă nimeni, la urma-urmei, să le vizionezi. Schimbi canalul și-ai scăpat de bîlci. Dar nu asta-i, totuși, problema. Întrebarea pe care, ca orice iubitor anonim de sport, mi-o pun, și pe care sînt sigur că v-o puneți mulți dintre dumneavoastră, este: de ce realizatorii de talk-show-uri sportive de la respectivele posturi de televiziune nu se gîndesc să pună în undă și emisiuni de același format, dar care să ia în dezbatere, cu aceeași osîrdie ca și în cazul fotbalului, fenomenele ce macină de ani buni disciplinele și ramurile sportive de top în Europa și în lume și care au fost, cîndva, și la noi, capete de afiș. Exemple: grandoarea și decăderea handbalului masculin, pe care cîndva l-am dominat obținînd trei titluri de campioni mondiali, alte trei de campioni mondiali universitari, cît și numeroase clasări pe podiumuri europene, iar acum am rămas de căruță. Sau handbalul feminin, care se străduie și reușește, cum-necum, să ne mențină între elite mai ales la tineret și junioare și, totodată, moralul. Gimnastica feminină și masculină. Voleiul. Tentativele de revigorare a rugbi-ului. Nu în ultimul rînd, probele atletice. Și încă n-am spus totul. Procesele și Recursurile pe oricare dintre aceste teme ar avea toate șansele să înregistreze recorduri autentice de audiență, cît și efecte pe planul performanțelor de valoare.
Sînt, totuși, sceptic la gîndul că vreunul dintre VIP-urile de televiziune aflate printre promotorii respectivelor emisiuni de fotbal ar fi dispus să abdice din suitele selecte ce alcătuiesc curtea sportului-rege, în favoarea altui suveran. Obscur. Vremea cavalerismului de paradă a apus de mult. Acum e timpul, prosper, al business-show-ului cu balonul rotund pe sticla televizorului.
Lasă un răspuns