Mihai BUZNEA
Auzisem, dar nu credeam: să fie, oare, sărăcia românului atît de mare încît să-și pună nădejdea doar în pomenile săvîrșite prin alte locuri, departe de casă? De ce să mă mai mir, totuși! În ultima vreme a apărut și tinde să ia amploare un alt fel de pelerinaj, cel al disperării pentru supraviețuire. Unele semne au fost și pînă acum, dar revelația aceasta am avut-o abia sîmbăta trecută, cînd s-a prăznuit Sf. Sfințitul Mucenic Vasile preotul din Ancira. Credincioși mulți la toate bisericile din Bacău, oamenii se îngrijesc de sufletele celor adormiți întru vecie, pomeni multe și bogate, pomenirea morților se face în fiecare sîmbătă din postul Paștelui. Nădejdea celor flămînzi de a-și amăgi foamea pentru o zi sau două, apoi din nou așteptarea și ajunarea forțată, și tot așa, de la o săptămînă la alta…!
Pe banca din fața blocului în care locuiesc, două femei străine de oraș își măsoară din priviri traistele țesute în motive țărănești de pe valea muntelui. Nici pline, dar nici goale. Milostenia de azi: colăcei, mere, covrigi, cîteva felii de cozonac, colivă, bucăți de colaci, pîine. Daruri de la Domnul. Acasă le așteaptă alte guri ce nu prea mai știu gustul și aroma mîncării gătite. Femeile își numără gologanii din palmă. Puțini, cîteva mii de lei. Sînt triste și cam speriate, banii nu le ajung de tren, ce-or să se facă? Altă scăpare nu e, decît să bată pe la ușile oamenilor. Au venit tocmai din Bistrița-Neamț, la mănăstirea din sat pomenile sînt mai puține și săracii mai numeroși, cum să-i mulțumești pe toți? O iau și ei la vale, Bacăul e un tîrg mare cu oameni inimoși, atenți la necazurile celor din jur. Nu, nu e pentru prima oară cînd vin aici, la „Precista” sau la „Sfîntul Nicolae”, și-au făcut un obicei, n-au încotro, și nu sînt singurele ca ele. Vin femei de prin Pîngărați, Bicaz, Vaduri și alte locuri. Sîmbăta, asta fac. Frig, ninsoare, ploaie, nu le iau în seamă, se aștern la drum. Tot se aleg cu ceva, chiar dacă trenu-i scump, mai închid și ceferiștii ochii, de, creștini sînt și ei!…
Suspină. Asta le-a fost dat să trăiască! În sat, așezare de munte, frumoasă dar săracă, pămîntul e puțin, n-ajunge să-ți scoți pîinea de peste an, locurile de muncă lipsesc, lucrările agricole sînt scumpe. Mănăstirea le hrănește sufletele, nu și trupurile, dă și ea cît poate! Bacăul e un sprijin. Noroc cu el, suspină femeile, pe ale căror fețe nu văd să fi înflorit prea des zîmbetul. Necazuri, griji și lipsuri cît cuprinde. Ciugulesc, cu evlavie, din merindea căpătată, e prînzul lor de azi și, poate, de mîine. Întristător. Țăranul să nu aibă ce mînca, deși el coace pîinea. Le-ntreb de pensie. De unde, păcatele noastre, la noi n-a fost colectivă, ne descurcăm precum se vede. Da’ parcă ne-ntreabă cineva cum trăim? Doar de taxe și impozite, de la primărie, că de alea nu scapi nici mort. Asta e! Ne rugăm și noi Celui de Sus să ne dea tărie să le trecem, că altfel nu știm ce ne-am face!…
Încerc un sentiment de jenă și de revoltă. Cum de s-a ajuns aici? În anii ’46 – ’47 au murit oameni de foame, cu miile, dar eram după un război nimicitor și o secetă pustiitoare. Acum nu se-ntîmplă nimic din toate acestea, dar pentru unii foamea a devenit cronică, iar lipsa oricărei certitudini macină existențele acestea aduse la limitele disperării. Ușile bisericilor și praznicarelor acestora au devenit ultima speranță, atrăgîndu-i pe sărmani de la mari distanțe. Pentru ei, postul e unul perpetuu, iar pomenirea morților a devenit speranța de a mai mînca, totuși, din cînd în cînd. Mila creștină ostoiește, dar nu aduce fericirea și nici nu vindecă răul. Poate că puternicii zilei ar trebui să-și facă timp să mai vină și printre acești amărîți. Să afle direct de la ei cum trăiesc, ce gîndesc. Nu îndrăznesc a le sugera să se pună în pielea acestora, n-ar fi, nu-i așa, de demnitatea lor! Dar pomana de sîmbătă și pelerinii disperării rămîn o realitate dureroasă.
Lasă un răspuns