„În Bacău mi-am reînnoit spiritul”. Un interviu cu scriitorul elvețian Cătălin Dorian Florescu

Cătălin Dorian Florescu (n. 1967, Timişoara) a plecat din România în 1982 şi s-a stabilit la Zurich, unde a studiat psihologia. A publicat romanele Wunderzeit (2001), distins cu premiul Fundaţiei Elveţiene Schiller, „Un an plătit de viaţă” şi cu premiile oraşului Zurich şi Chamisso din partea Academiei din Bayern – 2002; trad. rom. Vremea minunilor, Polirom, 2005, 2013); Der kurze Weg nach Hause (2002, Premiul Anna Seghers pe 2003; trad. rom. Drumul scurt spre casă, Polirom, 2006); Der blinde Masseur (2006; trad. rom. Maseurul orb, Polirom, 2007); Zaira (2008; trad. rom. Zaira, Polirom, 2010, 2012); şi Jakob se pregăteşte să iubească – premiul Swiss Book Prize – 2011. Romanele sale au fost sau urmează să fie traduse în franceză, spaniolă, italiană, rusă, ucraineană, olandeză, slovenă, lituaniană, cehă, suedeză şi macedoneană. În 2012, Cătălin Dorian Florescu a primit Premiul Joseph Freiherr von Eichendorff pentru intreaga activitate literară.

În perioada 23-28 aprilie 2014, scriitorul a fost invitatul Centrului de Cultură „George Apostu” din Bacău, ocazie cu care i s-a conferit prestigiosul Mare Premiu “George Apostu”.

Cele cinci romane care ţi s-au tradus au avut bune aprecieri în România, atât din partea publicului, cât şi a criticii. În străinătate, cărţile tale au obţinut şi premii importante. Mai satisface cartea, în plină eră a consumismului, necesitatea de romantism, de reverie a contemporanilor noştri?
-N-am să mă refer doar la români, pentru că globalizarea a făcut ca toţi oamenii, indiferent de locul în care vieţuiesc pe planetă, să aibă aceleaşi informaţii, posibilităţi, aspiraţii şi, în consecinţă, şi problemele existenţiale sunt în mare măsură similare. Tentaţiile materiale au devenit mai importante decât cele spirituale. Iubirea devine sex, cine are bani, yacht, maşină trăieşte cu impresia că poate cumpăra orice, inclusiv suflete. Nu au alte aspiraţii, nu sunt capabili să vadă mai departe de conturi şi de bunuri, de cât mai multe bunuri dobândite. Relaţiile lor cu alţi oameni sunt fake-uri, ei nu vor altceva decât să domine, să aibă controlul, iar bunăstarea le dă această deşartă speranţă. Nu sunt conştienţi că, la o anumită vârstă, vor avea parte de nişte drame – pierderi de părinţi, de prieteni, boli, singurătate – care-i vor obliga să-şi pună întrebarea dacă au trăit bine, corect, omeneşte, aşa cum au trăit. Şi, dacă mai au o fărâmă de înţelepciune, vor renunţa la totul şi vor tânji după un dram de sentiment. Problema e că trăim într-un sistem, şi în Vest, dar şi aici, care a transformat dorinţa de a trăi frumos şi bine într-un produs de consum. Frumuseţea, sportul, arta, codul uman, fiinţa umană, toate s-au transformat într-un fel de marfă care se vinde altora. Aspiraţia spre vârfurile ierarhiei sociale, spre îmbogăţire materială, spre confort pune în prin plan consideraţia că „eu sunt ceea ce posed” şi asta este în perfectă sintonie cu „zeitgeist”-ul, spiritul timpului în care trăim.

Ce mai înseamnă cultura pentru contemporanii tăi cu ipod-uri, LCD-uri, conexiuni la satelit, o sută de programe tv…?
-Cineva mi-a spus odată că ştie o mulţime de oameni cu bani care nu au o carte în casă, fără să aibă sentimentul că le lipseşte ceva. De mirare, era vorba despre o familie de doctori, deci de oameni care spun despre ei că fac parte din categoria intelectualilor. E adevărat, doctorii luptă cu bolile, cu durearea, salvează vieţi. Lucruri pe care eu nu le pot face, fiind vrăjitor de cuvinte.

Eşti, poate, doctor de suflete?
-Nu, doctor de suflete este psihologul, psihiatrul. Eu sunt un om simplu care spune poveşti. În lumea noastră, în care totul e de cumpărat şi de vândut, capitalismul a intrat peste tot, a penetrat până şi cultura. Industria culturii produce pe bandă bunuri spirituale care costă bani şi efectul acestora este evaluat tot cu cifre. Cărţi, filme, spectacole care nu se vând sunt eliminate de pe piaţă, autori buni, profunzi, nu sunt publicaţi dacă nu fac succes, poezia nu se mai editează. În schimb, se organizează mari evenimente pentru lansarea unor cărţi cu substrat facil, scrise pe un anumit calapod care s-a dovedit că face succes de masă, chiar dacă subiectele-s subţiri, fără profunzimi, vizând senzualitatea, sexul sau violenţa. Şi sunt best seller-uri, adică cel-mai-bine-vândute. Trăim, cum ziceam, un timp al mărfii, un zeitgeist pe care sublimul din om, atât cât îl mai avem, îl resimte din plin. Omul care mai are în el un pic de vitalitate simte că-i lipseşte ceva: acea parte romantică care îi întregeşte mintea şi sufletul. Care-l face mai bun, care îi dă bucuria de a fi şi din care, de ce nu, poate deprinde învăţăminte ce-i vor fi utile cândva. Asta este arta, literatura.

Îi creează un alter ego care-l poate proteja de impactul dur cu realitatea…
-Exact. Iar cine s-a făcut prea mult marfă nu mai poate beneficia de protecţia aceasta a visului, nu mai are urechi de auzit şi ochi să vadă, e lipsit de acel senzor special care-i semnalează că un om bun a intrat în zona lui de vibraţie. Şansa de a fi el un om complet trece pe lângă, alege să fie din nou marfă. Deci, într-un fel, găsim în cărţi acel ceva numai dacă suntem pregătiţi să găsim.

O întrebare simplă: Dramă sau comedie?
-Nu sunt adeptul formulelor restrictive, iar mărturie stau unele romane ale mele, cum este Zaira, construite şi pe dramă, şi pe comedie. Prefer „palmă şi mângâiere”, nu „palmă sau mângâiere”. Romanul Jakob… începe cu o palmă, după care vin scene duioase, cu Bunicul, cu Ramina, cu Sârboaica… Deci, palmă şi mângâiere, dulce şi amar, dramă şi comedie, un melanj aşa cum e viaţa noastră, a tuturor. Senin şi furtună. Am în mine prea multe furtuni şi frici şi drame ca să iau în seamă numai părţile frumoase ale vieţii. Şi-apoi, cine m-ar crede dacă antagonismele astea nu s-ar amesteca în mod firesc, uman, în ceea ce scriu?

Vii destul de des în România, cred că ai avut timp să-ţi faci o imagine despre cum s-au schimbat oamenii, societatea, din 1990 încoace. Ai simţit, cred, că imensa majoritate a românilor sunt nemulțumiți de traiul pe care-l duc, că învinovăţesc întreaga clasă politică, de la stânga la dreapta şi de sus în jos pentru situaţia economic precară, pentru corupţie, pentru lipsa infrastructurii, pentru înăbuşirea speranţei de mai bine. De aici, defetismul, negativismul, cinismul, luarea în răspăr a oricărei iniţiative. Aici, compromisul nu există. Suntem în România, nu în Elveţia. Aici, ori eşti, ori nu eşti. După opinia ta, ce-ar trebui făcut, cum ar putea intelectualitatea românească să fie convinsă să se implice în schimbarea spre senin a stării de spirit?
-Hazul de necaz, râsu’-plânsu’ care-l caracterizează pe român în sens pozitiv, se întoarce şi împotriva lui. Atitudinea asta de lua în răspăr, băşcălia, hazul de necaz, sunt ok ca mijloc de apărare între prieteni. Dar nu este ok când e vorba de lucruri serioase, de reguli, de legi, de disciplină, de logică. Trebuie o judecată, o disciplinare a gândirii bazată pe informaţii concrete şi corecte, pe fapte, nu pe zvonuri. Dar asta ar însemna ca românii să aibă o altă istorie, o altă dezvoltare, o altă poziţie georgrafică decât asta pe care o au. În Occident, acest tip de judecată la rece s-a clădit în două-trei sute de ani. Modul civic de a gândi pragmatic şi eficient a plecat peste tot de la gândirea sănătoasă a ţăranului. În Elveţia, cetăţeanul e chemat la urne de două ori pe an, dar autorităţile sunt obligate să-l informeze despre toate intenţiile şi iniţiativele pe care vor să le pună în practică în folosul societăţii, dar numai cu aprobarea prin votul acesteia. De la simplul cioban şi până la preşedintele Confederaţiei, orice cetăţean are respect faţă de lege şi este conştient de drepturile şi obligaţiile pe care le are, iar acolo justiţia nu face glume. Am auzit pe mulţi în România afirmând că nu se vor duce la vot. Ei ar trebui să ştie că da, clasa politică nu se poate schimba dintr-odată, dar dacă tu, în calitate de cetăţean, te dai deoparte, nu-ţi exprimi opţiunea, îţi tai puţin din propria libertate şi chiar nimic nu se va schimba în bine. Trebuie să avem credinţa că votul fiecăruia, cât de mic, are importanţa lui. Defetismul nu duce nicăieri.

Poate că aşteptările românilor au fost prea des spulberate…
-Este posibil. Dar, la urma urmei, clasa politică este ceea ce poporul a ales chiar din rândul lui, şi ea nu poate fi mai bună sau mai rea decât cei care-au trimis-o pe fotolii de decizie. Situaţia asta, de care mereu vă plângeţi în România, vine şi din modul în care aveţi formată viziunea personală a fiecăruia despre cum vrei să relaţionezi cu ceilalţi, în primul rând cu cei apropiaţi, cu prietenii, cu familia. Aici, la voi, există un egocentrism uriaş, femeia este un obiect zâmbitor, menit să dea încredere soţului, iar bărbatul român este volubil, discută despre orice, întrerupe, nu ascultă niciodată până la capăt, îşi dă cu părerea despre orice. Discuţia nu se termină niciodată cu vreo concluzie clară, cu vreo sinteză, măcar. Haosul ăsta verbal şi gestual de la nivel familial şi amical este generalizat şi la nivel politic. De la lumea în mic, din propria casă, haosul se perpetuează până la Parlament, Guvern, Preşedinţie. Pare mereu un dialog al surzilor. Lipseşte o educaţie în spiritul respectului faţă de munca serioasă, gândită şi practicată eficient. În schimb, aveţi alte calităţi pe care cei de dincolo le invidiază. Poezia, de pildă. Spiritualitatea.

Totuşi, şi poezia trece prin stomac. Ce-i de făcut ca românii s-o ducă mai bine?
-Cred că ar trebui început printr-o disciplină a gândirii, prin valorizarea celui de lângă tine. Ascultându-l cu atenţie, încercând să-i citeşti printre cuvinte intenţiile, aspiraţiile, dorinţele. Transformându-ţi caracterul dominator într-unul empatic. Renunţând la perpetuarea nucleului patriarhal în relaţiile cu cei apropiaţi. Meditând serios la concluzii trase cu bună credinţă. Într-o discuţie, şi tăcerile au rolul lor. Ascultă şi taci, lasă îngerul să treacă! Şi, ca să-ţi răspund, în fine, la întrebare: nu trebuie să disperi, societatea merge oricum înainte, într-un pas mai mic decât la noi, dar în aceeaşi direcţie, şi lucrurile n-au cum să nu se schimbe. Românii se duc în Vest, învaţă acolo, lucrează sau fac turism şi văd cum merge treaba, cei tineri se întorc cu alt mod de a vorbi, de a gândi, de a face. Trăim în epoca globalizării, iar adaptarea e una dintre uriaşele calităţi ale omului, mai ales la români. Din păcate, prevăd că se vor împuţina până la dispariţie tradiţiile, arhaismele, romantismele astea româneşti care vă deosebesc fundamental de europenii occidentali, şi nu ştiu cât de fericiţi vor fi cei din generaţiile care vor trăi într-o Românie europeană sută la sută, normală, hipercivilizată şi hipertehnologizată, peste douăzeci-treizeci de ani.

Mai ai ceva în comun cu spiritualitatea românească, după 32 de ani petrecuţi departe?
-Cum să nu? Mă redescopăr în poezia română, pe care o găsesc plină de forţă, de substanţă şi de spirit, spre deosebire de poezia stearpă a celor din Vest. Dar şi în poezie am observat uneori derapaje, exagerări. Unii poeţi nu ştiu, pur şi simplu, când să termine. Chiar şi pe Cărtărescu l-am auzit în Suedia cu un poem care nu se mai termina. Am spus: e superb, dar pune un punct! Reprimă-ţi ego-ul de a mă vrăji cu totul, de a spune totul deodată. Nu-i nevoie de alte metafore, de alte comparaţii, seriozitatea în poezie reprezintă o stare de spirit exprimată într-o formă clară, lucidă, concisă. Şi proza românească mi se pare prea umflată. Scriitorul simte nevoia să tot adauge cuvinte pe care eu am să le uit, fără îndoială, diluând forţa unei imagini, a unei expresii, cu nemăsurata lui dorinţă de a spune multe şi mărunte, de a-şi exprima egocentrismul şi inteligenţa. El uită că şi cititorul poate fi intelligent şi poate pricepe mult din puţin. Nu vreau să dau lecţii, dar eu, cu fraze simple şi cât mai scurte, fac cititorului deştept serviciul de a nu pierde timpul. Mă subjug poveştii, nu-mi pun în faţă ego-ul care vrea să epateze şi să facă în text şi sociologie şi psihologie şi filosofie. Pentru asta scriu un eseu literar, sau un tratat de specialitate. Un roman este o povestire… Sintetică.

Te afli, la invitaţia Centrului de Cultură „Apostu” din Bacău, într-un turneu de lecturi publice prin câteva oraşe din Moldova: Târgu Ocna, Moineşti, Bârlad, Piatra Neamţ şi, fireşte, Bacău. Ţi s-a conferit Marele Premiu „George Apostu”, pe care l-au mai primit doar câteva dintre cele mai importante personalităţi culturale ale României, artişti, scriitori, academicieni…
-În zilele acestea, datorită vouă, lui Geo Popa şi atmosferei pe care aţi creat-o, am reuşit să mă detaşez total de tot ceea ce mă apăsa. Am simţit că intru într-un cosmos straniu, uimitor, cunoscut şi necunoscut totodată, cu aer de bonomie, de prietenie romantică, neprefăcută. Populat cu intelectuali rasaţi, cu discuţii serioase, pline de spirit, dar neîncrâncenate, înseninate cu vorbe bine potrivite, cu ironii ascuţite, bine plasate. La fiecare pas mă mir şi-mi spun: uite ce vii sunt oamenii ăştia, Adrian Jicu, Gheorghe Iorga, Dan Petruşcă, Horia Ghelu… V-am recunoscut ca pe ceva propriu pentru că vorbiţi limba mea maternă, dar altfel, atmosfera asta îmi este străină. Dincolo nu am parte de aşa ceva. Toată această punere în scenă a vizitei mele a fost perfect regizată şi, ştiind cu ce probleme se confruntă cultura în România, îmi dau seama cât suflet s-a pus ca totul să funcţioneze impecabil, cât de important este un astfel de centru cultural, cât de importantă este echipa lui Geo Popa pentru cultura din Bacău, pentru cultura din România. Am simţit pentru mine, pentru cărţile mele, şi spun cu mâna pe inimă, o mare şi sinceră preţuire. Asta s-a văzut şi în reacţia publicului, în felul în care oamenii vin spre mine şi-mi pun întrebări, se interesează de ceea ce scriu, de cum şi cine sunt. Parcă am făcut o baie de mulţumire aici şi mi-am reînnoit spiritul. Am dat jos o piele aspră şi îmbătrânită şi am una nouă, proaspătă şi strălucitoare. Sunt mai bogat după săptămâna asta nebună de la Bacău. Mulţumesc pentru asta lui Geo Popa, ţie, prietenilor pe care mi i-am făcut aici.

Interviu realizat de VAL MĂNESCU