Apăruse ca din pămînt. Sau din apă. Ori, poate, din stufărișul des al deltei. Nimeni nu luase seamă la așa ceva. Și nici n-avea vreo importanță. Parcă picase din cer. Cine să știe?! Cu blana de culoarea Dunării după ploaie, suriu-gălburie și apa șiroindu-i ca dintr-o stropitoare, neîmplinit la trup de ziceai că nu se poate așa ceva, dar sprijinindu-se pe niște picioare ‘nalte și subțiri, de credeai că-s catalige, se repezise taman în mijlocul cetei, înșfăcînd fără rușine bucata cea mai rotofee de friptură de rață sălbatecă trasă deoparte, la marginea focului cu jar viu și scînteetor precum licuricii într-o noapte fără lună. Pînă să se dumirească oamenii, hăpăise carnea de parcă nici nu fusese ceva p-acolo. Na, mai dovedește hoțul dacă nu ai proba, păreau să rostească ochii lui mari, inteligenți, în timp ce-și trecea limba-i lungă peste botul ascuțit, iar coada și-o balansa a semn de prietenie și de bun-găsit, de-a dreapta și de-a stînga. Cum să te mai superi pe el cînd îți cerșește atît de frumos prietenia?! Bine dispuși de la ospățul încropit cu carne de vînat proapăt, stropit din belșug cu molan de cel negru, puterea ursului, de se usca picătura pe unghie și puteai scrie cu el, vînătorii au izbucnit toți în rîs. Ce-i mă, țîcă, cu tine, al cui ești și de unde ni te-ai rătăcit?
Era al nimănui. Își căuta stăpîn. Se vedea asta după rebegeala trupului stătut mai mult flămînd decît sătul. Puiandru de cățelandru, corcitură miraculoasă, cu botul lung , ochi inteligenți și urechi ascuțite. Hait, că javra nu-i chiar de colea, exclamă unul! Merită atenție!
L-au înfiat urgent, trecîndu-l dintr-o pereche de mîini într-alta și pupîndu-l părintește pe creștet. Botezul și binecuvîntarea. Erau, de toți, vreo treizeci. Vînători de baltă. Cînd porneau la vînătoare arătau precum cazacii, cu flintele cu două țevi atîrnîndu-le de umeri și benzile de carușe încrucișate peste piepturile late, voinice. Ziceai că merg la război, nu să-mpuște zburătoare nevinovate.
Preferau pasajul rațelor. Un foc de armă era destul să le ‘nalțe de la pămînt ori de pe luciul nesfîrșit al apei. Multe, de nu le puteai cuprinde! Intunecau zarea. Își umpleau ciorchinarele nici nu știau cînd! Necazul cel mare era că zburătoarele picau adesea pe baltă. Recuperează-le dacă ai cu ce. O potaie era de mare trebuință, mai că valora cît greutatea ei în aur. Aveau ei ceva, nu puteau zice că nu, dar nu pe îndestulate. Ș-acum, iată, le căzuse plocon domnesc la vreme de seară. Cum să-ți zicem mă, țîcă, se-ntreabă vînătorii. Bastard ce-are?, își dă careva cu părerea. Că tot n-are mamă, n-are tată!
Bastard i-a rămas numele. Îl luau oamenii cu rîndul la ei acasă. Trai pe vătrai! Se rotunjise ca un pepene de soi bun. Sprinten la picior și ager la miros. Suriul blănii se deschisese, se lustruise, vagabondul vădea semne de noblețe în rasa canină. Mană cerească, nu altceva! O plăcere să-l privești cum înțelege și-nvață tot ce-i spui, ce-i arăți! Ucenicul-minune. După nu multă vreme a ajuns liderul potăilor din haită. Campion al bălților. Hămăitul și lătratul lui, inconfundabile, erau ordine pentru fiecare. Un semn din coadă stabilea direcția. Inotător înăscut. Maestru! Nici o șansă pentru bietele înaripate atinse de alică să dispară pe sub plauri, la adăpost de colții lui. Bastard se-ndrepta glonț spre ele, înșfăcîndu-le de cîte-o aripă și scoțîndu-le la mal cît ai zice pește. Comoară de cîine, nu altceva! Nu punea botul decît la ce i se dădea. Nelipsit de la ieșirile în decor ale vînătorilor, care numai sub coadă nu-i suflau de mulțumiți ce erau. Drept recunoaștere a calităților lui l-au poreclit și Recuperatorul. Iși merita porecla cu prisosință!
Dar cea mai teribilă întîmplare al cărei erou i-a fost nu se leagă de țeava puștii și cîrdurile de rațe, ci de cu totul altceva, ce n-are nici o legătură cu vînătoarea. Intr-o vreme, din minuscula așezare de pescari încropită pe malul bălții celei mari de la Zaclău, umbrită de puzderii de sălcii plîngătoare, a dispărut un țînc.Trei-patru anișori să fi avut! Unde-i Vaniușa, ce s-a-ntîmplat cu el?, se-ntrebau lipovenii, hazeaică și celovec, maladeoj și malcic. O zi. Două. Nimic. Parcă-l înghițise balta pe Vaniușa. Oamenii, înnebuniți, se dădeau de ceasul morții, în timp ce scormoneau stufărișul de-a lungul și de-a latul apelor. Tocmai în această zarvă nebună s-a nimerit și ceata de vînători, venită în trei lotci ce tăiaseră Dunărea dinspre orașul ce se-ntrezărea pe malul celălalt. Cu Bastard în frunte. Ce-i, ce s-a întîmplat?, întreabă aceștia? Află. Fără vreo vorbă, doar din priviri, se pun pe urmele țîncului, da’ nu înainte ca pe la nările fremătătoare ale Recuperatorului să treacă o zdreanță de-a copilului. Era dimineață, noaptea tocmai se risipea, apăreau zorile. Au luat malurile și balta de-a păr, scotocind fiecare colțișor. Pe la prînz, treaba era încheiată. Cînd l-au găsit, Vaniușa suspina de mama focului, cu pumnișorii strînși ștergîndu-și ochii de lacrimi. Pruncul își aflase sălaș vremelnic într-un cuib de pelicani. Cum de-l îngăduiseră grațioasele paseri în căminul lor plutitor, a rămas pînă azi un mister. Lîngă cuib, lingînd lacrimile țîncului și dînd din coadă a prietenie, Bastardul. El era cel ce descoperise mogîldeața îmbrăcată într-un cămeșoi alb,din țesătură aspră, de cînepă, moartă de foame și sleită de puteri. Deveniseră eroii zilei. Pescari și vînători i-au luat pe sus, întorcîndu-se, zgomotoși și bucuroși, în așezarea cu case încropite din chirpici și acoperite cu stuf, bătută în creștet de un soare nemilos, ucigător.
Ce s-a-ntîmplat mai apoi? Ce altceva putea să se-ntîmple, decît un chef lipovenesc, cu votca curgînd rîu, cu pește sărat, muzică, dansuri cazacioc și veselie. Bastardul îi privea nedumerit, învîrtindu-și coada printre ei și parcă gîndind: la ce altceva să te aștepți de la ei? Oameni fără minte! (Mihai BUZNEA)
Lasă un răspuns