Gasesc printre hirtii un ordin al ministrului Paul Niculescu Mizil din 11 septembrie 1975, care suna asa: „Din controalele efectuate si din informarile primite (sic!) rezulta ca, în pofida indicatiilor clare si repetate ale Ministerului Educatiei si Învatamintului, în unele scoli generale, licee si institutii de învatamint superior cadrele didactice de conducere si de predare accepta ca elevii si studentii sa li se adreseze cu apelativele „domnule” si „doamna”, sau le utilizeaza în relatiile dintre ele.
Apelativul „domn” oglindeste relatiile de inegalitate sociala, existente în vechea societate bazata pe exploatare si asuprire de clasa, este în contradictie cu caracterul relatiilor din societatea noastra, cu principiile eticii si echitatii socialiste. Cu atit mai mult, acest mod de adresare este inadmisibil în scoala, institutie ce are sarcini de primordiala însemnatate în educatia cetateneasca, patriotica si comunista a tinerelor generatii. În consecinta consideram necesar sa se atraga atentia, înca o data, asupra urmatoarelor:
1. Modul de adresare al cadrelor didactice, elevilor si studentilor în relatiile de munca din cadrul scolii, precum si în raporturile cu parintii si cu ceilalti cetateni este: „tovarase rector”, „tovarase director”, „tovarase profesor” etc. Cuvintul „tovaras” exprima în mod corect relatiile noi din societatea noastra socialista si întrajutorare (sic!) în lupta pentru cauza socialismului, comunismului, pentru înfaptuirea programului partidului nostru comunist. (…)
2. Se interzice, categoric, folosirea termenilor „domnule” si „doamna” atunci cind elevii si studentii se adreseaza cadrelor didactice (…)
3. În scopul traducerii în viata a acestor indicatii, în toate scolile se va dezbate (…) aceasta problema,subliniindu-se în mod deosebit semnificatia educativa, etica si politica.
4. Inspectoratele scolare (..) vor sanctiona în mod corespunzator cadrele didactice care încalca sau accepta încalcarea indicatiilor de mai sus. În luarea masurilor pentru aplicarea prezentelor indicatii, se va solicita sprijinul org. de partid, sindicale, de pionieri, UTC, UASCR si al celorlalte organizatii de masa.”
Acest lung text scris în cea mai pura limba de lemn trebuia citit si „prelucrat” în ora de dirigentie. Îmi amintesc de faptul ca le-am vorbit atunci elevilor despre profesorul meu de literatura universala de la universitatea ieseana, domnul profesor Al. Dima, membru corespondent al Academiei. Era doctor în estetica la o universitate germana, stia mai multe limbi, era autorul unei monografii premiate de Academia Româna, la orele lui, tinute în Aula Bibliotecii, veneau si studenti de la politehnica sau medicina, deoarece erau adevarate spectacole de eruditie, talent oratoric, inteligenta si sensibilitate. Apoi i-am întrebat pe elevi daca eu, un simplu student la filologie, puteam sa ma adresez „magistrului”, cum îl numeam cu admiratie, cu apelativul „tovarase profesor”. Nu am interzis elevilor sa mi se adreseze cu „tovarase”, cred ca punctul 2 din ordinul citat, care „interzice categoric”, este cea mai clara expresie a gindirii totalitare, dar eu însumi l-am evitat cit am putut, contrar ordinului venit de sus.
Ce sens are însa insistenta cu care era promovat cuvintul „tovarase”? Oare era vorba doar de „educatia comunista”? Eu cred ca se urmarea de fapt aplatizarea valorilor, distrugerea structurii ierarhice asa cum a fost ea lasata de Dumnezeu. Copiii erau „tovarati” cu parintii, calcindu-se astfel porunca lui Dumnezeu, iar eroul slavit în cintece pionieresti si filme era Pavlic Moruzov, „pionierul” care si-a turnat tatal la organele de represiune, iar acestea l-au împuscat! În numele unui egalitarism absurd, comunismul a distrus nu numai elitele, ci si orice ierarhie: dintre parinti si copii, dintre maestru si discipol, dintre dascal si învatacel, dintre preot si enoriasi etc. A ramas doar falsa ierarhie de partid, care este de fapt o înlocuire a ordinii firesti existente înca de la facerea lumii cu ordinea diabolica menita sa subjuge popoare întregi unei cete de criminali.
Ma întreb însa daca nu cumva moda americaneasca de a se adresa cu numele mic elevul profesorului, tutuiala asta generalizata pe posturile de televiziune, unde niste foarte tineri ziaristi se adreseaza monstrilor sacri ai scenei sau ecranului, oamenilor de stiinta sau artistilor, ca si cum au fost colegi de banca la liceul abia terminat, ca sa nu mai vorbesc de ideea absurda a unui sindicat al preotilor, unde altundeva decit în Oltenia!, care cere egalitate cu ierarhii nu-s o expresie a aceleiasi lucrari diabolice. De unde vine? Parca aici nu putem vorbi de sechele ale comunismului…
Lasă un răspuns