La Eghina, la Sfântul Nectarie

Pentru români, Eghina înseamnă Sfântul Nectarie. Mănăstirea în care a trăit o parte a vieții sale taumaturgul veacului XX și unde se află sfintele sale moaște este unul dintre cele mai căutate și iubite locuri de pelerinaj pentru credincioși. Or, acest fapt, dincolo de vindecările minunate de care au avut parte cei care s-au rugat Sfântului, nu poate fi înțeles decât pășind pe acest pământ binecuvântat. Pentru că la mănăstirea “Sfânta Treime” odată ajuns, vezi, auzi și simți cum întreaga creație cântă imnul slavei lui Dumnezeu. Totul e feerie. Ai sentimentul unui popas la umbra unei simfonii izvorâte din harul divin. Rugăciune și tăcere.

Intrat pe poarta mănăstirii, te învăluie liniștea și pacea, pogorâte în inimă de o suflare tainică. Astfel pregătit, începi a urca prin marea de flori ce acoperă crestele stâncoase până la sfintele moaște aflate în biserică. Se pictează înăuntru, sunt schele montate în mijlocul locașului de rugăciune, dar chiar și așa neterminate, frumusețea și măestria artistică impresionează și încântă ochiul pelerinului căutător de erminie bizantină.

Apoi, indiferent de starea sufletească, întâlnirea cu Sfântul Nectarie copleșește întreaga ființă. În fața raclei cu sfintele sale moaște nu poți decât să plângi. Genunchii se pleacă de la sine pe marmura albă, iar lacrimile de mulțumire sau cele de ajutor se întrepătrund pe chipurile tuturor pelerinilor, fie ei tineri sau vârstnici. Dincolo de cuvinte, rugile rostite de cei bolnavi, sufletește ori trupește, nu sunt altceva decât un dialog al neputinței umane, în fază aparent sau probabil terminală, cu iubirea lui Dumnezeu, din ce în ce mai greu pricepută de mintea noastră. Or, dacă nu înțelege Sfântul Nectarie, el însuși chinuit de cancer la începutul veacului XX, atunci oare cine?

De acolo, de pe cărările Împărăției, pe unde se preumblă alături de ceilalți sfinți, Sfântul Nectarie reușește, nu o dată, să pogoare mila Preasfintei Treimi peste această făptură atât de mândră, de arogantă, de nemulțumită și deopotrivă neputincioasă și fragilă, care este omul modern, ajutând fiecăruia pe măsura dragostei și a credinței sale. Spre nedumerirea, uimirea și stupefacția unora care nu înțeleg lucrarea sfinților în viața de zi cu zi și faptul că Dumnezeu chiar există. Și este viu.