• imobilizat într-un scaun cu rotile de o boală extrem de rară, Alin Apostu poate da, la numai nouă ani, adevărate lecții de viață • în lume se cunosc doar 50 de persoane care au această boală, iar două dintre ele sînt în România
„Salut!”. Formula de bun venit, rostită pe un glas zglobiu, venea din partea stîngă a holului unui apartament de la etajul șapte al unui bloc de pe strada Alecu Russo, unde locuiește familia Ajălboaie. Peste cîteva secunde aveam să-l cunosc pe Alin Apostu. Un pici bălai și extrem de simpatic, care m-a întîmpinat cu un zîmbet larg, ca și cum ne-am fi cunoscut de cînd lumea. În acest tablou, scaunul cu rotile în care stătea micuțul părea de un absurd total. Și totuși acesta e singurul mod în care, de trei ani, Alin se poate deplasa. Motivul este pe cît de dur, pe atît de nedrept pentru un copil de nouă ani: tumoare vertebrală extradurală, malformație arterovenoasă spinoasă, limfogiom gigant toracic și luxație congenitală șold drept. Un diagnostic extrem de rar, care a fost pus doar în 50 de cazuri în toată lumea, dintre care două în România. „La început, Alin era un copil aproape normal. Aveau un mic defect la piciorul drept, dar, în rest, totul părea în ordine. Odată l-am găsit chiar în ghena de gunoi, după o joacă cu alți copii”, spune, cu lacrimile jucîndu-i în ochi, Constantin Ajălboaie, bunicul lui Alin. „Aveam vreo cinci ani atunci. Cu un an mai înainte însă mi-am spart capul în curtea școlii”, completează, zîmbind, puștiul.
Pentru Alin Apostu totul s-a frînt într-o zi de iarnă a anului 2002. Speranța și dragostea de viață au rămas, însă, intacte. Și inteligența. A vrut să înceapă școală ca toată lumea, la șapte ani. Doar sfatul învățătoarei Filareta Dascălu l-a determinat să amîne debutul școlii cu un an. „Am început însă, cu grupa pregătitoare. Asta se întîmpla în urmă cu doi ani. Acum, Alin este înscris în clasa a II-a C a Școlii «Domnița Maria», după ce a terminat clasa întîi cu premiul întîi”, spune învățătoarea Filareta Dascălu. De două ori pe săptămînă, lunea și miercurea, aceasta vine la Alin pentru a-i preda lecțiile noi. Pentru puștiul bălai din fața mea, școala e puțin altfel, pentru că se desfășoară la domiciliu. Un amănunt fără prea mare importanță pentru Alin, care, între timp, s-a îndrăgostit de matematică, calculator și șah.”Cred că matematica e mai ușoară. Nu-mi prea place româna, dar asta nu înseamnă că nu am citit o groază de povești. Cînd am să fiu mare, am să mă fac însă, bucătar, pentru că așa îmi voi putea face singur de mîncare și nu va mai trebui să mă însor”, explică, doct, acesta. În secunda următoare, o zbughește din cameră spunînd, peste umăr, că vrea să ne arate ce cadouri a primit de ziua lui. Adică alaltăieri, cînd a împlinit nouă ani și cînd colegii de clasă i-au rezervat o supriză de proporții: l-au vizitat acasă. „A fost o supriză foarte mare pentru mine. Mi-au făcut cadou un satelit de jucărie, dar am primit și un atlas anatomic pentru copii. Uite, să vă arăt cum stăteam în burta mamei. Era bine. Mîncam pe gratis”, spune, foarte convingător, Alin.
11 operații în doar nouă ani
Dincolo de voința sa imensă, Alin ascunde un destin cutremurător. În nouă ani de viață a supotat nu mai puțin de 11 intervenții chirurgicale, din care șase numai în încercarea de a stopa evoluția limfogiomului. „Prima operație, la picior, a suportat-o la doar șase luni, pentru ca, la un an și ceva, să facă prima operație pentru limfogiom, la Spitalul «Sfînta Maria» din Iași. Acesta a recidivat însă, și au urmat alte cinci intervenții chirurgicale, dar fără rezultat. Seria controalelor medicale a continuat la Tîrgu Mureș și la București. Doctorul Ciurea de la Spitalul «Baltazar» ne-a dat o speranță de îmbunătățire a situației, dar asta nu se poate realiza decît în timp. Am apelat, printr-o cunoștință, și la cîteva spitale din Elveția, dar soluția întîrzie să apară. În lume mai sînt doar 50 astfel de cazuri și singura speranța a lui Alin pare a fi o operație în Statele Unite. Aceasta costă însă circa 200.000 de dolari”, povestește Constantin Ajălboaie.
Parcă rușinat, bunicul lui Alin își șterge rapid lacrimile din colțul ochilor. Pare un munte de suferință. Optimist din cale afară, Alin a devenit responsabil cu buna dispoziție. Are și motive. După vizita neașteptată a colegilor de clasă, peste vreo două săptămîni îi va putea strînge în brațe pe mami și pe tati, care se vor întoarce din Anglia, acolo unde au plecat, în urmă cu un an, să strîngă bani pentru Alin. Apoi, pe 1 martie, va urma o nouă întîlnire cu colegii de clasă. De data asta la școală. Pentru că așa a promis Alin. (Eduard CUCU)
Lasă un răspuns