„Mai bine te duci acasă și-ncerci să dai de dom’ doctor…”
• așa ne-a „rezolvat”, cu privire la niște informații publice, un angajat al Direcției Sanitar-Veterinare • Inspectoratul Școlar era încuiat, iar paznicul ne-a spus să venim doar în zilele de audiențe • la Prefectură și Consiliul Județean, salariile șefilor sînt confidențiale • același lucru ni s-a spus și la Primărie • cei mai amabili și dispuși să ajute cu informații au fost reprezentanții Casei de Asigurări, Direcției pentru Tineret și Sport și cei ai Direcției Agricole
Legea accesului la informații publice, L 544, permite oricărui cetățean să afle informații din instituțiile publice, cu singura condiție ca datele solicitate să nu facă parte din categoria celor clasificate. Teoretic, orice om de pe stradă, care vrea să afle ce salariu are un director angajat trebuie să intre în posesia informației, în zece zile. Pentru că este știut că în cele mai multe instituții angajații se comportă ca adevărați stăpîni, că le izbesc ușile în nas cetățenilor, ne-am gîndit că n-ar fi rău să încercăm și noi, dar nu ca ziariști. Planul de acțiune a fost unul relativ simplu. Am apelat la un licean înfingăreț, căruia i-am propus să ceară de la anumite instituții publice informații despre salariile directorilor, cît a fost bugetul instituțiilor pe anul trecut și cum s-au cheltuit banii. Așa a și făcut. A spus peste tot că are nevoie de date pentru un proiect cu care să participe la un concurs internațional, la care tema este o comparație între sistemul privat și cel de stat. Iată cum a fost tratat, dar, mai ales, ce-a aflat.
Prima dată am intrat în sediul Casei Județene de Asigurări. Dimineață, lume multă, iar peste tot afișe prin care ți se explică că ai anumite drepturi. Mă îndrept către un birou, dornic să spun ce nevoi am. Mă întîmpină o funcționară care se prezintă: Laura Sălăgean. Vorbește mult, se agită cu oamenii veniți acolo. Reușesc să-i spun ce vreau. Îmi spune că nu-i de competența ei să-mi dea informațiile cerute. Pune mîna pe telefon și începe să sune. Printre picături, îi vorbește și unui domn în vîrstă, care tot cere o ștampilă pe o rețetă de medicamente. Apoi cere un interior, la care, cîteva secunde mai tîrziu, răspunde medicul șef Ileana Tudoran. După un schimb scurt de replici, sună la directorul Dan Stoica. Acesta o îndreaptă către șefă (Oana Chelaru – președinta CJAS Bacău). Pînă la urmă, sînt îndrumat tot la Ileana Tudoran. Funcționara din fața mea îmi explică amabilă cum să ajung la biroul medicului șef.
Urc la etaj. Persoana la care vroiam să intru este ocupată, așa că aștept pe lîngă ușă vreo 20 de minute. Intru în birou. Mă prezint, spun ce vreau. Ileana Tudoran se arată foarte dornică să mă ajute. Nu-mi spune ce leafă are directorul, dar îmi explică că salariul este publicat în Monitorul Oficial. Ba, chiar se uită prin preajmă, după un fluturaș de-al ei. Nu-l găsește, iar eu mă prefac în continuare interesat. Îmi explică apoi ce-i cu bugetul. Îmi spune mai tot ce s-ar putea afla, ba chiar mai mult decît doream să știu. Îmi explică și cum s-au cheltuit banii. Așa aflu că bugetul este de 1.015 miliarde de lei, la care se adaugă și bugetul administrativ al instituției, de 27,6 miliarde de lei. Doctorița Tudoran are răbdarea să-mi explice și cum stă treaba cu sistemul public și privat, fiindcă mă prefac că îmi scapă anumiter noțiuni. Apoi vorbește despre organigrama Casei, despre atribuțiile directorilor și altele.
Salariul tot nu-l aflu, dar promit că o să caut în Monitor, și că o să iau de acolo ceea ce-mi trebuie pentru proiect.
Îți spun orice, dar salariul primarului e confidențial
După ce am petrecut mai bine de o oră la Casa de Asigurări, traversez strada și intru la Primărie. Mă duc la ghișeul de relații cu publicul, dar funcționara, foarte ocupată, îmi spune că nu s-a înființat deocamdată biroul de consiliere a cetățeanului, unde aș fi putut afla ce doream. Pentru că insist, mă trimite la camera 22, la departamentul economic. Foarte amabil, directorul economic mă ascultă. Îi spun că mă interesează ce salariu are primarul și suma adunată la buget, date de care am nevoie pentru un proiect de-al meu. Femeia mă crede, dar cînd vine vorba despre salariul primarului, îmi spune că nu se poate să-l aflu, că-i confidențial. „Haideți, doamnă, că nu-i chiar așa de mare!”, încerc eu s-o conving. „N-o fi el așa de mare, dar e confidențial”, nu se dă bătută interlocutoarea mea și mă trimite pentru lămuriri la un subaltern. Sună înainte și îi spune colegului: „am un puști la mine care are nevoie de niște date. Vezi și tu, dă-i ca să înțeleagă”.
Trei birouri mai încolo, bat la ușă și intru. O atmosferă de discotecă în biroul unde am fost îndrumat. Deși muzica cîntă zdravăn, să explic ce doresc. O domnișoară mă ascultă, apoi scoate cîteva registre. Fără nici o tîrguială, îmi face o copie xerox după bugetul primăriei pe 2002. Clar, limpede, din care te poți lămuri destul de ușor cum s-au cheltuit banii municipalității. Insist asupra salariului primarului. Nici de la ea nu reușesc să aflu.
La Consiliul Județean, „fata e plecată în concediu”
Mă urc în mașină și mă îndrept către Palatul Administrativ, dornic să văd cum stau lucrurile în curtea Consiliului Județean și a Prefecturii, în privința Legii liberului acces la informații. La intrare, mă prefac debusolat. O gardiană mă ia în primire și-i spun rapid ce vreau. „Încercați aici, după ușă”, îmi spune femeia, iar eu plec spre biroul indicat. Nu fac decît cîțiva pași, că mă cheamă înapoi și îmi sugerează să merg la Relații Publice, birou aflat în același sediu cu PSD, peste drum de Prefectură. Intru în clădire, dar dau de-o ușă încuiată. Bat, însă nu-mi răspunde nimeni. Cînd mă pregăteam să plec, iese o doamnă blondă, cu ochelari, mestecînd de zor. Se scuză că am găsit-o luînd masa și mă invită să intru. Îi spun și ei că am nevoie de salariul președintelui CJ, de buget, pentru proiect. Femeia mă ascultă, apoi o văd puțin încurcată. Cîteva secunde mai tîrziu îmi spune că „fata care se ocupă de asta este plecată în concediu și revine peste o săptămînă”. Nu mă dau bătut și întreb dacă mă poate ajuta altcineva. Funcționara pune mîna pe telefon și sună la cineva din Consiliu: „Am aici un elev, care vrea să facă o paralelă între sistemul public și cel privat…. La cine să-l trimit, la secretar, și secretarul să dispună? Că este vorba de niște informații, știți?! Că noi avem biroul ăsta de informații publice, dar fata e plecată în concediu. Da, Gabi e în concediu”, o aud pe doamnă vorbind.
Cum mă lămuresc că, fără Gabi, Legea accesului la informații e moartă în Consiliul Județean pentru un muritor de rînd, mă îndrept spre altă „țintă”.
Elena Baran: „salariul prefectului este confidențial”
Deja impacientat că toți mi-au spus că salariile șefilor sînt confidențiale sau m-au trimis la Monitorul Oficial, după ce ies din clădire, consult legea accesului la informații. La informațiile clasificate nu văd nimic specificat despre lefurile directorilor. Așa că mă întorc la Palatul Administrativ, în intenția de a merge și la Prefectură. Îi spun din nou gardianului unde vreau să ajung, iar acesta mă însoțește. Mă duce direct la ușa cabinetului consilierului prefectului. Aici mă întîmpină Elena Baran, căreia îi „torn” întreaga poveste, cu lefurile șefilor și cu bugetul. Mă ascultă, însă cîteva secunde mai tîrziu îmi spune că nu poate să mă ajute. Cel puțin nu în această săptămînă. Și ea îmi explică că fata care se ocupă de relațiile publice și-a luat cîteva zile libere și că s-o las pe mai tîrziu, cînd se întoarce ea la birou. Întreb însă de salariul pe care îl are prefectul, dar îmi spune că nu mă poate ajuta cu asta, fiindcă sînt date confidențiale. Probabil mă vede cam desumflat, așa că îmi sugerează ca, atunci cînd voi reveni, să completez o fișă cu toate informațiile pe care le vreau despre buget și voi primi răspuns în termenul legal. Zic «bună ziua» și ies. Toată treaba nu a durat decît cinci minute.
„Chiar mă așteptam să vină și la noi cineva să ceară informații”
La Direcția Județeană pentru Tineret și Sport am nimerit într-o petrecere în toată regula. Am îndrăznit totuși și am întrat în biroul în care se duceau ostilitățile. După cîteva clipe, a ieșit o doamnă, foarte amabilă, căreia i-am spus succint ce vreau. Femeia m-a privit cîteva clipe, apoi mi-a spus: „Păi, pentru ăsta trebuie să faceți o cerere…”, a început ea, dar am intervenit și am întrebat dacă nu pot obține datele pe loc. „Eu știu?, a șovăit puțin, bugetul pot să vi-l dau, adică bugetul, așa cum este el structurat. Dar… și ce-ați mai spus? Și salarii, ce anume? Hm, salariul?! Acuma, ce să vă zic eu despre salariu? Eu vă pot spune legislația care reglementează salarizarea în sistemul bugetar”, mi-a spus femeia. Apoi a vrut să mă pună să completez o cerere. „Chiar mă așteptam să vină și la noi cineva să ceară informații”, îmi spune la un moment dat interlocutoarea mea, oarecum bucuroasă că îmi poate fi de ajutor. Ca să mă dau bine pe lîngă ea, o întreb imediat dacă e ziua cuiva. N-apucă să-mi răspundă, că încep să se-audă tot mai aproape niște pași. Apoi remarc pe perete, afișată la vedere, Legea accesului la informații și remarc asta cu voce tare. În timp ce doamna mă roagă să dăm demersului meu un aspect cît mai oficial, apare lîngă noi directoarea Doina Melinte. „Da’ în legătură cu ce?”, își întreabă ea subordonata, uitîndu-se către mine. Îi explic și ei cum stau lucrurile. Pare să mă creadă și vine și cu alte informații. Cînd aude de salariul ei, Doina Melinte nu spune nimic. Intervine însă cealaltă doamnă și-mi spune că ea îmi va explica unde găsesc salariul tarifar al unui director de DJTS, la care se adaugă sporuri. Mă prefac mulțumit de variantă. „Dar pentru ce spuneați că vă trebuie?”, întreabă iarăși Doina Melinte. Pînă la urmă, lucrurile se rezolvă. Primesc toate datele cerute despre buget, dar leafa directoarei tot nu o aflu.
„Nu știi să citești”
Cu replica aceasta, spusă pe un ton care nu mai trebuie explicat, m-a întîmpinat paznicul de la Inspectoratul Școlar. Asta după ce, într-o primă fază, am tras de mînerul ușii. Am crezut că pot măcar intra în instituție, însă am avut surpriza să găsesc ușa ferecată. M-am uitat prin geam, dar n-am zărit pe nimeni. Cînd tocmai făceam cale-ntoarsă, a ieșit un paznic, care m-a întrebat direct: „Nu știi să citești?”, făcînd aluzie la programul de audiențe afișat pe ușă. N-am apucat să-i mai spun ce vreau, că a închis ușa. I-am mulțumit în barbă, apoi am plecat. Nu înainte să mă uit pe program și să văd că la șefii ISJ poți merge în audiențe numai luni și vineri. Despre Legea accesului la informații, nimeni din inspectorat nu pare să fi auzit nimic.
La DSV e mai rău ca peste tot
Următoarea descindere o fac la Direcția Sanitar-Veterinară. Tot ce s-a întîmplat pînă aici pare transparență curată, în comparație cu ce am găsit la DSV.Prima ușă care mi-a ieșit în cale, la aceea am bătut. Adică la casierie. Intru și o femeie cu părul blond, tunsă scurt, ridică ochii din mormanul de hîrtii. Mă prezint și spun aceeași poveste ca peste tot. „Aveți birou de relații cu publicul?”, o întreb. „Mda, oricum nu pentru ce nevoi aveți dumneavoastră”, îmi răspunde ea, într-o doară. Îmi completează la un moment dat pe o bucățică de hîrtie numerele de telefon ale unui anume doctor. Îmi întinde foaia și-mi spune „să-l cauți, că-i foarte drăguț și te va ajuta la lucrare”. „Dar la secretariat dacă mă duc, mă poate ajuta cineva?”, insist cu încă o întrebare. „E aceeași poveste pe care ți-am zis-o eu. Mai bine te duci acasă și-ncerci să dai de domnu’ doctor”, încearcă ea să mă convingă.
Nu mă las bătut și, după ce părăsesc biroul, bat la ușa secretariatului. Acolo mă expediază urgent o secretară care mă trimite la consilierul juridic al instituției, cel care se ocupă de relațiile cu publicul. Mai urc un etaj în luxosul sediu și intru în biroul doamnei consilier. Vorbește la telefon despre o centrală termică. După ce termină, mă ascultă și-mi zice să fac o cerere, apoi voi primi informațiile dorite. Mă așteptam să primesc un formular tipizat, așa cum spune legea, în care să scriu ce mă interesează să aflu. Îmi întinde o foaie albă, cu care mă întorc la secretariat ca să o completez. Termin de scris, aceeași secretară grăbită, vorbind la telefon, ia cererea și o pune pe birou. N-am scris special pe foaie decît jumătate din adresă. Fără număr de telefon, la care să pot fi, eventual, contactat. Totuși doamna mă lasă să plec, așa că mi-e clar că nimeni nu mă va suna. N-ar avea unde.
„Nu știu exact, dar e vorba de vreo 13 milioane de lei”
După ce o zi întreagă am încercat să aflu ce salarii au directorii, am izbutit acest lucru unde mă așteptam mai puțin. S-a întîmplat la Direcția Agricolă, unde am dat la biroul pentru relații publice peste o funcționară tinerică. Imediat ce i-am spus ce caut acolo, s-a arătat dornică să mă ajute. Chiar m-a întrebat dacă vreau doar bugetul simplu, așa cum a fost el creionat, sau și bilanțul contabil. M-am mulțumit doar cu bugetul, pe care l-am și primit. Apoi am întrebat, fără să mai sper că voi primi un răspuns ferm, despre leafa directorului Ioan Melinte. „Nu știu exact, dar e vorba de vreo 13 milioane de lei”, m-a surprins funcționara cu replica ei.
De parcă ar fi știut ce urmăresc, funcționara a procedat cu mine după litera legii: „O rugăminte am, să completați o cerere”, mi-a sugerat ea. S-a uitat pe cererea completată, apoi mi-a sugerat să-i las și adresa de e-mail, ca să îmi trimită informațiile și pe format electronic.
Legea accesului la informații rămîne o necunoscută
Incursiunea noastră de ieri a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că cei mai mulți funcționari publici n-au habar de prevederile Legii accesului la informații. Că nu permit unor cetățeni, în cazul nostru unui adolescent, să afle date cu caracter public, deși au această obligație. În plus, nici directorii nu sînt prea interesați de această lege, dacă nici pînă acum unii dintre ei nu și-au creat un birou de relații publice în instituție, deși legea a părut de mai bine de un an. Iar dacă au birou, acesta se dovedește inutil dacă persoanele cu atribuții în domeniu nu sînt la serviciu.
Gîndită să ofere acea transparență atît de necesară unei societăți care învață valorile democrației, Legea liberului acces la informații este departe de a-și fi atins ținta. Cea mai mare piedică rămîne obtuzitatea și imobilismul unor oameni pentru care salariul și poziția de funcționari publici reprezintă atuuri care dau dreptul la aroganță. Cei mai mulți dintre ei nu au înțeles nici acum că sînt plătiți din banii publici, ai cetățeanului care le bate la ușă pentru a afla o informație. Ideea de contribuabil rămîne în ochii lor doar o sintagmă tot mai des folosită în ultima vreme, care nu le impune, însă, și conștiința unei rigori. Pînă cînd mentalitatea amorțită a oamenilor care lucrează în structurile administrației publice nu se va modifica spre deschidere și conștientizarea a ceea ce înseamnă plătitor de taxe și impozite, pot să mai apară 1.000 de legi ale transparenței. Pentru că toate vor fi aplicate prost sau deloc. (Dan CREȚU, Eduard ADAM)
Lasă un răspuns