Inainte de a va prezenta continuarea marturiilor Adrianei Cimponeriu cu privire la moartea varului ei, Nicolae Labis, doresc sa aduc unele clarificari in cazul poetului, in special celor care fara a cunoaste adevarata fateta a lucrurilor, l-au considerat pe acesta un poet comunist si nimic mai mult. Nicolae Labis, poetul mort la numai 21 de ani, a debutat – asa cum spuneau si rudele sale de la Slanic – destul de timpuriu, la 15 ani in 1950. Este adevarat ca prima parte a operei sale cuprinde si poeme elogioase la adresa comunismului, orinduire in care a crezut la inceput cu mult entuziasm, dar de care se va indeparta treptat, incepind cu 1955 si apoi in 1956, o data cu ecourile Revolutiei de la Budapesta. Iata ce spunea prof.Valeriu Bogdanet, prietenul din copilarie al poetului de la Malini: „Tatal lui aderase la partidul comunist. Peste tot in casa lui se vorbea despre comunism. Ceva de acolo a luat Labis. El a crezut in comunism, dar in comunismul acela adevarat, al lui Marx. Era un entuziasm al erei respective, cind lumea se gindea la o schimbare”.
Credul si oarecum naiv, ca orice tinar de virsta lui, Labis poseda totusi calitati de geniu, care nu se potriveau sub nici o forma cu prototipurile promovate de bolsevici in anii ’50. In 1956, anul in care Hrusciov demasca crimele staliniste si avea loc revolutia anticomunista din Ungaria, poetul devine un rebel, care dindu-si seama ca sistemul e putred, isi da demisia de la revista „Gazeta literara”. I se propune excluderea din Uniunea Tineretului Comunist, iar la Congresul Scriitorilor, e acuzat oficial ca scrie versuri subversive, in care contesta vehement rolul conducator al partidului. La sedinte se prezinta in tinute „deocheate”, la o nunta se apuca sa cinte „Traiasca Regele”, iar in noiembrie 1956, in bistroul Cafe de la Paix, cel de vizavi de Capsa, recita integral poezia „Doina” a lui Mihai Eminescu, poezie interzisa si a carei recitare in public insemna ani grei de inchisoare. Aparitia poemului „Dracul schiop”, care reproduce titlul unui roman clasic al lui Lesage, demasca „soborul tuturor nemernicilor”, constituind nu doar o satira impotriva imposturii morale, dar si semnalul ca Labis nu mai avea nici un fel de disponibilitate pentru compromisuri. O data cu poezia „Omul comun”, se produce ruptura definitiva a acestuia de poezia si idealurile epocii, dezertare considerata de catre unii dintre apropiatii sai, ca fiindu-i fatala. Varianta oficiala a mortii lui Labis sustinea ca acesta ar fi fost in stare de ebrietate si s-a dezechilibrat, cazind sub rotile tramvaiului, varianta contrazisa dupa 1989, de mai multe carti care demonstreaza ca moartea i-a fost pregatita in laboratorele Securitatii: „Timpul asasinilor” de Cezar Ivanescu si Stela Covaci, Ed.Libra 1997; „Hora mortii” de Imre Portik, Ed.Oscar Print, 2005; „Nicolae Labis- monografie” de Florentin Popescu, Ed.Saeculum, 2006.
La 50 de ani de la moartea lui Nicolae Labis, poetul Ion Gheorghe a invocat o afirmatie a fostului dictator Nicolae Ceausescu, care ar fi atras atentia intr-o intrunire dedicata „prelucrarii” cazului Patrascanu-Marcel Pauker, de la sediul CC al PCR, ca „in ceea ce ii priveste pe scriitori, sa nu se mai repete ceea ce s-a intimplat in cazul Labis. Mai mult, Ion Gheorghe declara cu ceva ani in urma in ziarul Cronica Romana, ca intr-un dialog dintre fostul presedinte al Romaniei, Ion Iliescu si unul dintre consilierii sai, Iliescu l-ar fi indemnat pe consilier, „sa dea la topit dosarul Labis, deoarece este o rusine”. Dupa impactul imagologiei patrunsa la noi dupa 1989, poetul Gheorghe Tomozei spunea: „Labis este primul poet dizident roman. El anunta o ruptura fioroasa intre poezie si ideologia momentului. Mai mult ca sigur ca puscaria nu i-ar fi fost departe”. Probabil ca o concluzie plauzibila va putea fi trasa, iar enigma dezlegata, doar o data cu deschiderea arhivelor Securitatii. (Va urma)
Lasă un răspuns