Muntele Athos, o lume a legendei
Aud ca prin vis clopotul. Zgomotul devine cu fiecare secundă tot mai puternic. Se amestecă cu un zumzet. La început firav, nedeslușit. Stau ghemuit în pat, cu pătura trasă pînă la gît. E un întuneric de nepătruns. Închid repede ochii și mă lipesc și mai strîns de pledul care mi-e acum singurul prieten. Clopotul bate tot mai sacadat. La fel și inima mea. Zumzetul se apropie tot mai tare. Îmi fac curaj și deschid ochii. Încerc să găsesc prin întuneric un reper. Prin geamul de sticlă al ușii observ lumina prietenoasă a unei lumînări. „V-ați trezit, domnu’ Adam?”, mă întreabă o voce de dincolo de ușă. Răspund cu un «da» scurt. Și, pentru prima dată în ultimele minute, mă dezmeticesc. E prima mea dimineață pe muntele Athos. Sînt într-o chilie din schitul românesc „Sfîntu Gheorghe” și părintele Petroniu, a cărui voce îmi sună și acum în urechi, m-a trezit să merg la slujbă. După ce s-a convins că nu am să adorm la loc, părintele pleacă de lîngă ușă și încăperea se scufundă din nou în întuneric. Bîjbîi să ajung la lampa cu gaz, pe care o știam la capătul patului. Mă ia frigul. Îmi dau seama că nu pot să aprind lampa, fiindcă la culcare, cînd am stins-o, fitilul a căzut în butoiașul cu gaz. Caut o brichetă, o aprind și mă uit la ceas. E ora 3.45. Slujba trebuia să înceapă la 3.00. Sar ca ars din pat. Încep să cotrobăi prin geanta cu haine. Găsesc un pulover și-l trag pe mine. Iau cu mîinile, la întîmplare, șosetele. Apuc la repezeală o pereche de blugi. Mi-e foarte frig, așa că mai pun pe mine o bluză. Îmi trece pentru o clipă prin cap să merg să mă spăl. Renunț. E prea tîrziu. Ies din chilie. Din cîțiva pași, ajung la micuța biserică, unde se află deja colegii mei de pelerinaj. Mă închin la icoane, apoi mă așez lîngă ei. Toți cîntă și ascultă predica părintelui Cătălin, din Suceava, secondat de părintele Petroniu. În timp ce ascult liturghia și privesc lumînările aprinse din fața altarului, încerc să refac imaginea ultimelor două zile din existența mea.
O călătorie mai plină decît o viață
Am aflat că plec în Grecia cu doar 48 de ore înainte. N-am avut răgazul să caut cărți, să citesc temeinic despre Muntele Athos. Auzisem cîteva povestiri despre Muntele Sfînt de la Mihai Șlic, patronul firmei SSAB din Bacău. El m-a invitat să văd schiturile și călugării români care trăiesc acolo. De cîțiva ani, omul de afaceri din Bacău merge pe Athos cu ajutoare pentru călugări. Mi-a povestit că acum doi ani, cînd a fost prima dată acolo, a rămas teribil de impresionat de traiul zilnic, de curățenia sufletească a călugărilor. În general, de puritatea care domnește pe munte. A decis, împreună cu alți credincioși, să înființeze Asociația Prodromul, special cu intenția de a-i sprijini pe părinții din Sfîntul Munte. Este singura înființată în România să-i ajute pe cei care reprezintă biserica noastră în inima ortodoxiei, cum este considerat Muntele Athos. Lui Mihai Șlic nu i s-a părut suficient ce a făcut pînă acum pentru călugări, așa că s-a hotărît, în Postul Mare, să mai ofere două mașini pline de alimente, lenjerii, pături și alte bunuri. Printre puținii patroni din Bacău care se mai gîndesc și la suflet, deși călugării de pe Muntele Sfînt sînt imaginea noastră.
Din Bacău am plecat împreună cu Mihai Șlic și alți doi oameni de afaceri din oraș: Florin Mocanu și Sorin Ordeianu. Am mers întins pînă la Urziceni, unde ni s-au alăturat alți trei pelerini, din Suceava: Lucian, medic ortoped, Dan Chițu, om de afaceri, și părintele Cătălin. Aveam să-i descopăr pe parcursul unei săptămîni și să mă conving ce înseamnă să fii un adevărat creștin. Am trecut Dunărea, am străbătut Bulgaria și am ajuns Grecia. Țara măslinilor și a citricelor aproape m-a șocat cu frumusețea ei. Am oprit mașinile la Uranopolis, o stațiune de pe malul mării. Am înnoptat într-un hotel de pe țărm, pentru ca a doua zi dimineață să ne îmbarcăm pe un vapor, care ne va duce pe Athos.
Niciodată nu cred c-am fost mai curios să văd tot ce-i în jurul meu, să surprind pînă și cel mai mic detaliu ca în cele două ore cît am mers cu vaporul. Vaporul a mers mai tot timpul cam la două sute de metri de-a lungul muntelui. Am văzut zeci de grote, în care trăiesc pustnici. „Primesc mîncare din vîrful muntelui, cu sfoara lăsată în jos de alți călugări. Nu ies niciodată de acolo”, mi-a explicat, la un moment dat, Mihai Șlic. Totul mi s-a părut șocant. Sau surprinzător, nu știu. Chiar și cei trei delfini care au sărit din apă jucăuși, pe lîngă vapor, zecile de pescăruși care veneau și ciuguleau din bucățile de pîine ținute în mîini de turiști, toate astea mi s-au părut altfel. Altfel decît cum îmi imaginsem eu că va fi.
Acasă, printre români, la 1.200 de kilometri distanță de România
Cînd vasul oprește în portul Dafni, mă uit la ceas. E trecut puțin de ora prînzului. Mă înghesui printre oameni, să nu-i pierd din ochi pe ceilalți colegi. Ajung la bagaje și toți ne grăbim să coborîm. După un telefon scurt, unul dintre pelerini ne anunță că în zece minute va veni să ne ia părintele Chesarie, cu un microbuz. În port e ca într-un centru de comună de pe la noi. Există două telefoane publice și cîteva magazinașe cu ușile deschise. Intru repede, curios. În loc de pîine, bomboane la kilogram și ulei vărsat găsesc icoane de tot felul, mătănii de pus la mîini, lumînări, candele, cruciulițe, hărți și ghiduri turistice în mai toate limbile pămîntului. Dintre rafturi îmi zîmbește o cărțulie în românește. E ca și cum aș fi aproape de acasă. După ce mai arunc o ocheadă din ușa magazinului, mă interesez ce este în cele două clădiri din apropiere. Aflu că într-una e vama, în cealaltă, poliția. Peste tot e scris în grecește și în engleză. La cîțiva metri depărtare, doi polițiști, discută de zor cu niște turiști și cu un călugăr.
Atunci remarc din nou ceea ce mă frapase și pe vapor: peste tot numai bărbați. Nici pe vapor n-au voie să urce femeile, chiar și numai să vină să vadă muntele de-aproape. Pe Athos, conform tradiției, n-a călcat și nici nu va avea voie să calce vreodată picior de femeie. E rînduiala mai marilor părinți de pe munte. Întreb despre asta și cineva îmi povestește că, în urmă cu ceva ani, o franțuzoaică deghizată în bărbat, ajutată de cineva, a încercat să treacă cu barca pe mare și să urce pe Athos. A fost prinsă și, de-atunci, controalele în port au devenit și mai stricte.
În spate, pe o terasă, călugări și pelerini beau bere, suc sau retzina, un vin doar la greci întîlnit. O licoare albă, stinsă cu rășină de brad, din care aveam și eu să gust în următoarele zile. „Centrul” portului are și un oficiu de schimb valutar. Dacă te încumeți să mergi ceva mai departe, te întîmpină stîncile, printre care se ridică puzderie de chilii și mănăstiri.
Apariția părintelui Chesarie stîrnește mare bucurie în grupul de români. Apare, coborînd în mare viteză, într-un microbuz alb. Mașina ajunge în cîteva clipe în port. Cei care au mai fost pe Athos îl îmbrățișează pe călugăr. E un bărbat înalt, cu părul lung, negru și cu barbă deasă. Îi remarc ochii, la fel de negri ca și straiele, dar plini de viață. Peste sutană poartă o traistă mare pe umăr, cu niște dungi colorate. Încărcăm bagajele și microbuzul o ia din loc imediat. În timp ce înaintăm spre inima muntelui, cei din mașină intră în vorbă și cu Nicu, șoferul. E un român tinerel, care zîmbește mereu. Are un puternic accent ardelenesc. Părintele Chesarie se ține numai de glume. Străbatem o pădure și, de pe o coamă de munte, ne răsar deodată în față, picurate în vale, sumedenie de chilii. Primul popas, l-am făcut în capitala muntelui, Kareea.
Și aici, ca și în port, totul este concentrat în cîteva sute de metri pătrați. Vreo două magazine, cu produse diverse, de construcții, dar și alimentare, un soi de librărie asezonată cu obiecte de cult, cîteva cabine telefonice, un bar și alte cîteva clădiri. Printre ele, clădirea Parlamentului de pe Athos și, cîteva zeci de metri mai încolo, clădirea guvernatorului. Observ totul dintr-o privire, fiindcă nu zăbovim prea mult. Ne urcăm din nou în mașină și ne îndreptăm spre schitul „Sfîntu Gheorghe”, unde știu că o să-l întîlnesc pe părintele Petroniu. Tovarășii mei de călătorie mi-au povestit, pe drum, atîtea despre el, încît legenda este deja gata.
O chilie cu pat, lampă și o icoană
Nu îndrăznesc să mă prezint părintelui Petroniu. Pur și simplu aștept ca toți cei care-l cunosc deja să-l salute. Rămîn ultimul. Însă nici atunci nu găsesc curajul să-i spun cine sînt și de ce-am venit. Intru cu toți ceilalți în schit. Urc după ei scările din piatră și ajungem într-o sală de primire. Părintele are pregătite, pe o masă, păhărele de țuică făcută din migdale, jeleuri tăiate cubulețe mici și, pentru fiecare, cîte un pahar de apă. Aveam să aflu mai tîrziu, după ce am vizitat și celelalte mănăstiri, că așa sînt primiți toți pelerinii veniți pe munte.
Îl cercetez cu mare curiozitate pe părintele Petronius. E tînăr. Nu-i dau mai mult de 40 de ani. Are niște ochi albaștri, dar plini de înțelegere și bunătate. Ni-l prezintă și pe părintele Nifon, al cărui nume s-ar traduce în greacă „fără glas”. Tinerel, în jur de 20 de ani, părintele Nifon nu transmite decît cîteva urări de bun venit, apoi dispare pe un hol. Dau și eu peste cap, ca toți ceilalți, păhărelul de țuică. Apoi gust din bucățica de rahat și-mi iau de pe masă paharul cu apă rece. Limbile se dezleagă. Pelerinii întreabă de părintele Meletie, starețul schitului. După cîteva clipe, părintele Petroniu se întoarce însoțit de un bătrînel. Călugărul Meletie e micuț de statură, firav și de-abia își duce anii. A venit pe munte în ’48, imediat după război, și de atunci n-a mai plecat de la schit. A dus viață dură. Cînd a călcat pe Athos, a găsit un schit dărăpănat. Nu erau nici resurse, nici oameni. Tot ce există acum la Sfîntu Gheorghe înseamnă Părintele Meletie. Aproape nici nu mai contează că el e acum senil. Vorbește fără noimă despre lucruri doar de el știute. Își freacă mîinile în poală, se uită cu o privire pierdută, parcă fără să-i vadă pe cei din încăpere, și-i roagă să-l ia cu ei. „Mă luați, ăi, mă luați? Haideți, ăi, oameni buni, nu mă lăsați. Mă luați?”, rostește necontenit starețul Meletie. Pentru o secundă, toată lumea tace. Starea călugărului îi întristează pe toți. Mai ales pe cei care-l știau din anii trecuți, cînd au mai vizitat schitul.
Părintele Petroniu ne invită apoi la slujbă. Sînt puțin încurcat, mai ales că, pe drum, colegii de călătorie m-au atenționat că va trebui să cînt și să citesc la slujbă, din cărțile bisericești. Mi se umezesc palmele de emoție, dar îi urmez pe toți spre micuța biserică, în care se intră direct din sala în care ne aflăm. În timp ce urc scările spre biserică, părintele Petroniu mă abordează frontal: „Cu cine avem onoarea?!”, mă întreabă, și-abia atunci reușesc să mă prezint.
Slujba e una scurtă, în semn de bun venit. Toți cîntă și eu încerc să mă iau după ei. Apoi Mihai Șlic și ceilalți oameni de afaceri îi oferă părintelui bunurile pe care i le-au adus din țară. Așa deduc că cel care conduce schitul este, de fapt, părintele Petroniu, care îl suplinește pe părintele Meletie.
Apoi se împart camerele. La fel ca și ceilalți, primesc o chilie foarte mică. N-are mai mult de un metru și jumătate pe un metru. Înăuntru este doar un pat, dintr-un capăt în celălalt al cămăruței, lîngă el un scaun, iar la capătul patului o lampă cu gaz și o icoană. Îmi las geanta și aproape o sar, ca să ies pe hol. Încerc să mă familiarizez cu schitul. Pereții sînt curați, văruiți în alb, însă e sărăcăcios și ar mai fi multe de făcut. Ies să mă plimb prin grădină. Așa dau peste „osar”. O încăpere din spatele bisericii, unde sînt păstrate craniile călugărilor stareți, morți la schit. Mă ajută părintele Chesarie, care vine și-mi deschide geamul și mai pune niște ulei în candela care arde înăuntru. „Cine-a fost ultimul stareț la «Sfîntu Gheorghe»?”, îl întreb. În timp ce-și vede de-ale lui, părintele îmi răspunde: „Părintele Irodion, și pune mîna pe un craniu din margine. Acesta e el. După ce sînt dezgropați, craniile stareților sînt aduse aici”, mă lămurește călugărul.
În special în partea din față, schitul stă parcă să cadă. Pereții trebuie consolidați, la fel și cerdacul, care-i puțin aplecat în față. Mi se explică însă că nu sînt bani. Călugării de aici nu primesc fonduri de nicăieri. Ei trebuie să muncească, iar din puținul pe care-l adună sînt nevoiți să repare pe ici, pe colo. În fața clădirii dau peste o grădină în care se vede că s-a muncit de curînd. Plimbarea mea e urmărită, de după perdelele din casă, de părintele Meletie. Bătrînelul se plimbă de la un geam la altul, ca un leu în cușcă, și mă privește curios de după sticlă. Mi se face milă de el. Și, în timp ce cuget la faptul că Dumnezeu e uneori nemilos chiar și cu slujitorii lui, o voce mă aduce la realitate: sînt chemat la masă.
Cînd intru în bucătărie, în jurul unei mese lungi, acoperită cu o față de masă albă, peste care s-a așternut un celofan, lumea așteaptă deja în picioare. Părintele Petroniu spune cîteva cuvinte de binecuvîntare, apoi ne așezăm. Într-un capăt al încăperii zăresc o sobă nouă. Acolo se face mîncarea, cu lemne, ca la bunici, la țară. Părintele ne servește mîncare în castroane de inox, iar apa ne-o toarnă în pahare fără picior. Primesc, ca și ceilalți, ciorbă de urzici. Înghit o dată și mă opresc. Nu sînt obișnuit cu acest fel de mîncare și nu pot ascunde acest lucru. Trag cu coada ochiului în jur și-i zăresc pe toți ceilalți mîncînd cu poftă. Continui și eu să mănînc din ciorbă. Cînd toți aproape că termină primul fel, eu abia mă încumetasem să iau cîteva linguri. Mă îndemn singur să înghit, dar nu merge, și-atunci renunț. Mă împac cu ideea că, poate, la felul doi… Primesc linte. Un fel de mazăre măruntă, cu sos, dar fără prăjeală. Totul e fiert. Înțeleg că asta se mănîncă pe munte și nu fac nazuri. Toată lumea primește același fel de mîncare, fără discriminări. Aici nu există carne! Așa că mă mulțumesc cu ce-am primit, dar cer porție dublă la apă.
Baroni locali, plimbați cu măgărușul
Părintele Petroniu ne sugerează să ne odihnim, dar toți sîntem gata de plecare. Firesc ar fi să mergem pe jos pînă la mănăstirile pe care vrem să le vedem. Distanțele între unele și altele sînt, în medie, de peste zece kilometri. Pe drumuri de munte, nepietruite. Românii sînt inventivi și pe Muntele Athos, așa că ni se oferă o alternativă: „măgărușul”. Nu unul adevărat, ci un tractoraș, construit de părintele Chesarie. Urcatul în „măgăruș” devine o adevărată aventură. Tractorul are doar locul șoferului și, în spate, un atelaj de lemn, în care, la prima vedere, nu încap mai mult de trei, patru oameni. Nimeni nu vrea să rămînă pe jos, așa că toți ne înghesuim în cutie. Într-un bîzîit asurzitor, măgărușul începe să urce și să coboare pe drumurile de munte. Ajungem la o curbă și părintele Chesarie strigă: „Ultimul din dreapta, ridică mîna și semnalizează!”. Mihai Șlic se conformează.
Pe drum, la intervale mai mici sau mai mari, trecem pe lîngă turiști care merg pe jos. Unul dintre noi, bucuros că avem privilegiul de a merge cu un mijloc motorizat, ne ridică la rangul de baroni locali. Prima mănăstire la care ajungem este Stavronikita. O mănăstire grecească, în care se află icoana Sfîntului Nicolae, găsită în mare – spune legenda, în sec al XVI-lea, într-o stare perfectă. Părintele Chesarie merge și întreabă dacă putem intra să vizităm lăcașul. Primim acceptul. Sîntem întîmpinați cu țuică, rahat dat prin nucă de cocos și pahare mari de apă. Ne închinăm la icoană, însă nu ni se permite să facem poze. Mănăstirea e printre cele mai mici ca dimensiuni dintre mănăstirile grecești și printre cele mai sărace. A fost construită la sfîrșitul secolului al X-lea, de un călugăr cu numele Nikita.
Următorul popas este mănăstirea Pantokratoros, denumire care înseamnă în greacă „atotștiutorul”. Același ritual: părintele Chesarie merge să întrebe dacă putem vedea biserica. Mănăstirea e construită pe o stîncă deasupra mării și are un turn imens. Lăcașul a fost ridicat pe niște stînci abrupte. Într-o liniște care aproape că-mi țîuie în urechi, admir marea, muntele și pe călugării pe care-i zăresc undeva, în vale, muncind în grădini. Și încerc să mă împac cu armonia din jur. Ne întoarcem la schit. Nu îmi e nici foame, nici sete. Sîntem, însă, invitați la masa de seară. Primul fel la cină este tot ciorbă de urzici. Acum mănînc parcă mai cu tragere de inimă. Apoi, primesc, la fel ca toți ceilalți, halva, varză murată, măsline și ceapa dată prin oțet și sare.
La sfîrșit, mă ridic și o iau spre chiliuța care mi-a fost repartizată. Cad frînt. Dar înainte să închid ochii îmi fuge gîndul la ce-mi spuseseră colegii de drum: că la ora 3.00, în mănăstirile românești de pe Athos, nimeni nu doarme.
Am citit prima dată dintr-o carte bisericească
Ascult Liturghia, la o oră la care, în alte circumstanțe, abia m-aș fi așezat în pat. Slujba o ține părintele Cătălin de la Suceava, dar, practic, toți cei prezenți în schit, cîntă și citesc din Evanghelie. Părintele Petroniu se apropie de mine și-mi face semn spre carte, să citesc. Strîng ceaslovul în mînă și-ncep să citesc, fără să mă mai gîndesc la prea multe. Cînd termin paragraful, pe care mi-l arătase părintele, îi dau cartea și lumînarea celui de lîngă mine. Abia atunci inima începe să o ia la galop, de emoție. Mă gîndesc că e prima dată în viață cînd am citit dintr-o carte bisericească la o slujbă.
După alte cîteva minute, îmi vine iar rîndul. De data asta, emoțiile sînt mai potolite. Ba, parcă chiar începe să-mi placă.
La 8.00 dimineață, cînd slujba se termină, toți trecem prin fața altarului și luăm nafură. Apoi mergem la masă. E sîmbătă și avem parte de un adevărat festin: caracatiță cu fasole păstăi. Mi se explică că sepia, caracatița și calamarul nu sînt considerate, pe Athos, carne. Pentru că în timpul săptămînii călugării nu au voie să folosească nici măcar ulei de măsline pentru prepaparea mîncării, sîmbăta și duminica se face dezlegare la fructe de mare. În aceste două zile, preoții pot folosi și uleiul. Cînd termin fasolea păstăi, iau o lingură din fasolea bătută și măslinele puse în dreptul meu. Îmi pare cea mai bună mîncare din lume.
Mănăstirile grecești, extrem de bogate
Din nou la drum, printre mănăstirile de pe muntele Athos. La Mănăstirea Iviron, toată lumea se înghesuie să vadă icoana Maicii Domnului și salba de galbeni din care lipsește un bănuț. Aflu și legendele lor. În mozaicul din centrul bisericii se mai văd doar urmele coloanelor, vechi de o mie de ani. Clădirea inițială s-a prăbușit în urma unui cutremur puternic. Mănăstirea Philotheou, al cărei nume s-ar traduce „iubitor de Dumnezeu”, a fost construită în 1818. Hramul acestei biserici este Apostolii Petru și Pavel, sfinți despre care legendele spun că ar fi scăpat cîndva mănăstirea de foc. Abia îmi fac loc printre ceilalți vizitatori aflați în biserică. Mă strecor ca să ajung la sfintele moaște, care tocmai au fost scoase din altar. Fiecare dintre noi reușește, într-un final, să pună mîna pe moaștele Sfîntului Ioan Botezătorul. Cineva din grup îmi șoptește că, tot în această biserică, se află și icoana Maicii Domnului „Dulcea
sărutare”, adusă din Rusia.
Karakalou. O altă mănăstire grecească, la fel de bogată ca și
celelalte pe care le-am vizitat. De altfel, toate mănăstirile grecești parcă sînt în concurență în ce privește bogățiile. Peste tot obiecte din aur, picturi celebre și moaște care mai de care mai căutate de turiști. Pelerinii din toată lumea vin în special la acele mănăstiri unde există icoane despre care se spune că sînt făcătoare de minuni. Există, tacit, o concurență din acest punct de vedere.
La Karakalou, mănăstire ctitorită de domnitorul român Petru Rareș,
se află moaștele Sfîntului Vartolomeu. Aici, mai puțini turiști decît în
rest. Ca și acest lăcaș, multe altele de pe Muntele Athos au
beneficiat din plin de contribuția voievozilor sau domnitorilor români.
Despre donațiile sau banii oferiți pentru construcții nu se mai știe
nimic. Și asta deoarece grecii au asimilat toate aceste edificii, le-au
dat nume grecești, iar, în timp, s-au uitat întemeietorii acestor mănăstiri.
Lavra, o mănăstire care a renăscut din nimic
Aștept cu înfrigurare să văd mănăstirea Lavra. Cei din mașină spun că este una dintre cele mai frumoase și mai bogate de pe Muntele Sfînt. Tot încerc să-mi imaginez ce-aș putea vedea mai frumos decît am văzut deja. Mașina continuă să urce și să coboare pe drumurile accidentate. Cineva ne reamintește că în seara de sîmbătă spre duminică o să dormim la schitul Prodromu, cel mai mare schit românesc de pe Athos. Părintele Petroniu anunțase din timp că o să venim, așa că urma ca, indiferent cît de tîrziu, să ne oprim la călugării români de acolo.
În drum spre Lavra, însă, șoferul oprește lîngă un izvor. Cobor din
mașină și abia atunci observ apa care curge pînă la drum, de unde
o ia la vale pe un făgaș oarecum ciudat. „E aghiazma Sfîntului
Atanasie”, aud pe cineva șoptind. Urc după ceilalți, pe niște trepte, și ajung la o căsuță fără pereți. Ca un loc de popas. Sub copertina de lemn, o masă și, de o parte și de cealaltă, două bănci. Zăresc și
un dulap micuț, suspendat pe o bîrnă de lemn. Pelerinii pun pe masă o butelie cu gaz, scoasă de acolo. O aprind și pun într-un ibric
apă la fiert, pentru o cafea. În dulăpior găsești de toate, de la cești și
farfurii, pînă la păhărele de țuică, zahăr și cafea. Călugării de la
Mănăstirea Lavra vin periodic în acel loc, aduc de fiecare dată
provizii pentru turiști, așa încît oricine oprește acolo, în vîrf de
munte, să poată bea o cafea fierbinte. Surpriza mare avea să vină
la cîteva minute după aceea.
În timp ce apa fierbe în ibric, ceilalți încep să-mi depene legenda locului. Se spune că Atanasie ar fi vrut să plece, prin 963, din mănăstirea Lavra. Rămăsese ultimul acolo, iar ceilalți plecaseră, din cauza cumplitei sărăcii. În timp ce el ieșea din mănăstire, i-a apărut în față o femeie sprijinindu-se într-un toiag, care i-a spus că este stăpîna muntelui. L-a rugat pe Atanasie să se întoarcă la mănăstire, însă el i-a povestit că acolo nu mai există nimic. Maica Domnului i-a promis că va readuce bunăstarea în mănăstirea Lavra și a făcut cu toiagul semnul crucii în fața lui. În acel loc este acum izvorul, iar pe fundul apei se vede crucea făcută de Maica Domnului. Se spune că apa este sfințită. Iar mănăstirea Lavra este printre cele mai bogate de pe munte.
Impresionat de poveste, urc în microbuz după ce-mi umplu un
bidonaș cu apă. Ajungem la Lavra. Nu coboară nimeni din mașină.
Doar părintele Chesarie, să întrebe la ce oră se servește
masa de seară. Prin geamul în care stropii de ploaie lovesc cu
putere, mă uit lung la pista pentru aterizarea elicopterului și înțeleg
de ce se vorbea de bogăția acestei mănăstiri. Apoi mașina pornește
spre schitul Prodromul.
S-au ocupat locurile la mese, se închid porțile
Nu întîmplător, despre schitul Prodromul, în care trăiesc și slujesc
doar călugări români, se spune că este cel mai mare schit
românesc de pe muntele Athos. Deși este impresionant ca
dimensiuni, schitul n-a obținut niciodată statutul de mănăstire.
Titulatură care le-ar fi conferit călugărilor de aici anumite drepturi.
Ne întîmpină un călugăr, care ne invită într-o cameră călduroasă. Pregătește și el păhărelele de țuică, cele de apă și bucățelele de rahat. Primesc bucuros din fiecare cîte puțin. Simt că țuica își face efectul și mă simt deja mai plin de viață.
La magazinul cu obiecte de cult, nelipsit, fiecare își cumpără cîteva suveniruri, apoi un alt călugăr ne cheamă să ne ocupăm locurile din camere. Urc cîteva scări și, după vreo zece metri, după un perete, deschid o ușă. Aproape că mă izbește căldura din interior. Mă cuibăresc alături de ceilalți lîngă soba încinsă. Mă schimb, mă spăl, apoi mă pregătesc de plecare. Îmi trece prin minte că, deși mai modești, parcă tot românii sînt mai primitori. Ne îndreptăm spre Mănăstirea Lavra, unde trebuia să mergem la slujbă, apoi să stăm la masă.
Intru în biserică. O mare de oameni asistă la slujbă. Mă așez pe un jilț și ascult corul cîntînd. Slujba e în greaca veche și nici unul dintre noi nu pricepe mare lucru. Însă muzica are un farmec aparte, e pătrunzătoare. Trag de mai multe ori în piept aerul amestecat cu miros de tămîie, apoi privesc în jur la călugări și pelerini. Toți au privirile ațintite spre altar. Slujba se încheie după circa o oră. Apoi lumea iese în grabă din biserică. Sorin Ordeianu îmi face semne să mă țin după el. La fel fac și eu cu ceilalți rămași în urmă, deși nu înțeleg pe moment ce se întîmplă. Călugării ies împreună cu starețul în fața bisericii, apoi se îndreaptă spre o clădire mare. Porțile se deschid, iar la cîteva momente, pelerinii se înghesuie către ușile date în lături.
Aproape că oamenii se calcă în picioare. Înțeleg imediat că aici se
servește masa. Sînt primiți doar atîția oameni cîte locuri sînt. Nici
unul în plus. Cînd sala s-a umplut, porțile se închid, iar cei rămași
pe dinafară trebuie să aștepte următorul „rînd”. Mă înghesui și eu să
prind un loc la masă. Mă amuză forfota din jurul meu, dar, pe moment, iau lucrurile foarte în serios. Reușesc să intru, ba chiar să stau la aceeași masă cu toți cei cu care venisem, mai puțin părintele
Cătălin, care a fost chemat de călugări mai în față. Masa este plină
de bucate. În farfuria de tablă din fața mea găsesc sepie cu fasole
păstăi, fasole bătută, iar în cana de metal , primesc vin roșu. În jurul meu, toți se grăbesc. Înghit nefiresc de repede, beau din vin pe nerăsuflate și nu privesc deloc în jur. Mă atenționează și pe mine că timpul pentru masă e limitat. Că, dacă n-am terminat cînd a anunțat starețul, trebuie să las totul și să ies din sală.
Nu mă mai gîndesc dacă-mi place sau nu ce mănînc. Pur și simplu
înghit pe nerăsuflate, așa cum fac toți ceilalți. În timp ce las furculița
pe masă, cu o mînă bag în buzunar mărul care mi se cuvine, iar cu
alta dau peste cap pocalul de vin. La un moment dat, se aude un
gong, exact ca la teatru. „Mai avem jumătate de timp”, aud pe
cineva spunînd. Mănînc fără oprire. Exact cînd termin mîncarea din
farfurie, de parc-ar fi știut, un călugăr ne pune pe masă un castron
de lut, plin cu un fel de iarbă fiartă. Alături, mămăligă dulce. Are un gust ciudat. Nu pot să mănînc, așa că mă mulțumesc cu ospățul de pînă atunci.
„Bang”, se-aude și-al doilea semnal, iar toată lumea, mai ceva ca-n
armată, se ridică în picioare. Nimeni nu-și părăsește locul. Un
călugăr bătrîn trece printre mese, în inspecție. Zărește cu coada
ochiului un pelerin care încearcă să-și îndese în buzunar două felii
de pîine, împachetate într-un șervețel. Se apropie de el, îi spune pe
un ton răstit ceva în greacă, apoi respectivul lasă mîncarea pe
masă. Îl poftește pe el să iasă primul, apoi călugărul, urmat de
ceilalți părinți, și-n urma lor sutele de pelerini. După noi se închid
porțile.
La Prodromu, cele mai frumoase picturi bisericești
După masă, ne întoarcem la schitul Prodromu. E amurgul, iar
eu mă țin după ceilalți ca un copil de fusta mamei. Merg la chiuveta de pe hol. Dau drumul la apa rece, mă spăl repede pînă la jumătate, apoi o zbughesc în cameră. Pe hol e la fel de rece ca afară, din cauza scărilor care duc spre parter, de unde se iese direct în curte. În cameră, mirosul de lemne arse îmi gîdilă nările și, pentru cîteva clipe, îmi amintesc de bunicii de la Vaslui. Îmi pun ca și ceilalți prosopul la uscat, apoi mă bag sub pătură.
La trei dimineață, mă trezesc cu cîteva clipe înainte să bată clopotul. Am început deja să mă obișnuiesc. M-am trezit odată cu ceilalți, nici eu nu știu cum. Abia trag ușa în urma mea în biserică, că un călugăr îmi face semn să mă așez undeva. Dau din cap că am înțeles și-mi iau locul indicat, după ce mă închin. Ascult slujba vreo două ceasuri. La puține minute după ora cinci, îmi simt pleoapele tot mai grele. Fac cu greu față momentului. Cînd abia se luminează, plecăm la peștera Sfîntului Atanasie. Ocolim schitul, după cîteva sute de metri ieșim din curte și-o luăm pe munte. Ajungem la niște trepte. Sînt vreo patru sute de scări, la capătul cărora este peștera. Deși începe să se lumineze de-a binelea, cînd privesc în jos, spre mare, mi se taie respirația.
Mă îmbărbătez singur și încep să cobor. La peșteră descopăr o
căsuță în miniatură și un altar. Locul de unde începe hăul în care se
spune că a stat sfîntul e neacoperit. Îmi arunc doar privirea într-
acolo și mă-nspăimîntă doar ideea că cineva a putut sta fie și un
minut acolo, în beznă. Apoi ies din nou la trepte și privesc în zare.
Marea e atît de frumoasă, încît renunț să fac vreo poză, pentru că
știu că n-aș putea surprinde prin obiectivul aparatului ceea ce văd
cu ochiul liber.
Mă întorc la mănăstire după circa un sfert de ceas. Chiar cînd să
intru în curte, privesc din nou în zare. Văd vîrful Athon
(Singuraticul), cel mai înalt pisc al muntelui Athos. Deși e „înghițit”
pe jumătate de ceață, sub razele soarelui imaginea e splendidă.
Intru în biserică cînd, afară, soarele își făcea tot mai clar apariția.
Privesc împrejur icoanele pictate și-mi spun în gînd că sînt mai
frumoase decît toate cele pe care le-am văzut pînă atunci pe
munte. Apoi încep să cînte călugării. Mă uit înspre altar și-l văd
ieșind pe starețul Petronius. În spatele lui, prin vitralii, razele
soarelui scaldă în lumină altarul. O imagine greu de descris în
cuvinte. Întorc capul să le atrag atenția și celorlalți. Îmi dau imediat
seama că toți se uită deja în acel loc.
Părintele Dionisie, un român la care s-a închinat prințul Charles
Slujba se termină pe la 8.00. La masă ajung mai tîrziu decît ceilalți,
așa că prind loc lîngă călugări. Un părinte aflat în fața mea mă
privește curios. Mă fac că nu observ și încep să iau cîte o lingură din
castronul de tablă plin cu năut fiert. Las lingura jos după prima
înghițitură. Apoi iau furculița și abia dacă apuc cîteva boabe de orez
amestecat cu spanac. Are gust bun, așa că încep să înghit cu
încredere, împreună cu măsline. La scurt timp, masa ia sfîrșit.
Ne facem bagajele. Mă încearcă părerea de rău că plec de la ai mei, românii, dar mă bucur la gîndul că mă întorc iar la schitul „Sfîntu Gheorghe” și la părintele Petroniu. După o călătorie destul de lungă cu microbuzul, ajungem din nou „acasă”.
Exact asta simt cînd îmi iau bagajul și urc scările schitului. Părintele Petroniu are deja pregătite familiarul păhărel de țuică, rahatul și apa. Rămînem doar noi doi în bucătărie. Într-un moment de liniște, îmi spune că e obosit, după o noapte în care a slujit la biserica Protaton, din capitală. Își trece mîna peste față, apoi, ca și cum ar fi uitat ce mi-a spus înainte, începe să-mi răspundă la întrebările pe care i le pun. Îl ascult și-mi dau seama că, deși mi-a spus o grămadă de povești despre munte, nu m-aș sătura niciodată să-l aud povestind.
E duminică, sînt plecat de cinci zile din Bacău, dar mi se pare o eternitate de cînd nu am mai vorbit cu cei de acasă. Zîmbesc la gîndul că n-am mai auzit telefonul sunînd, n-am mai dat drumul la radio sau televizor, dar nici nu le-am simțit lipsa vreo secundă. După vreo zece minute, aud apelul de plecare. Toți își scot bagajele
pe hol și se îndreaptă spre mașină. Plecăm la mănăstirea grecească
Vatupedu. Aici este hram, e sărbătoare mare și toți vor să asiste la
slujbă.
Cinci dintre noi pleacă înainte, cu mașina părintelui Petroniu. Alții, cu măgărușul părintelui Chesarie. Afară e din nou soare, așa că primesc bucuros oferta de a mă plimba pe munte cu tractorașul. Înainte să plece, părintele Chesarie își ia cu el o traistă burdușită cu ouă goale, pictate, pe care vrea să le vîndă. Așa că, pe drum, face un ocol pe la un alt schit românesc. Aici ne primește călugărul stareț, ne omenește cu țuică, pîine și măsline, apoi ne punem la vorbă. Nici aici călugării nu sînt mai avuți, însă sînt prietenoși și ne oferă cîte puțin din tot ce au. Părăsim măgărușul și o luăm pe un drum lăturalnic, despre care am aflat că duce la schitul în care este stareț părintele Dionisie, despre care am auzit atîtea povești, și pe care aș fi vrut să-l întîlnesc. După vreo zece minute, dau peste o poartă pe care scrie ceva în grecește. Intuiesc imediat că e vorba de-un program, pentru că dedesubt scrie 12.00 – 16.00. Părintele Nifon, care a venit cu noi de la schitu Sfîntu Gheorghe, pleacă înainte, după ce-i arăt, într-o livadă, un călugăr abia mergînd,
sprijinindu-se într-un toiag. Îl întreb dacă nu-i acela părintele
Dionisie. Mijește ochii, încercînd să-l recunoască de la depărtare.
„Nu, nu e el”, mă asigură tînărul călugăr.
Într-un tîrziu, ajungem la schit. Trecem pe sub o cupolă de flori și
îmi arunc ochii spre clădire. E „bătrînă”, armonioasă în felul
ei, dar e sărăcăcioasă rău. Pe prispă, părintele Nifon, ajuns înainte,
vorbește cu un călugăr bătrîn. Îl salut, apoi intru în biserica micuță.
Mă închin, ies și întreb de părintele Dionisie. Un călugăr
dispare din holișorul în care erau mai mulți pelerini. Se întoarce
după cîteva momente și-mi spune că părintele este bolnav. „Își cere
scuze că nu poate să vă primească, însă nu se simte bine deloc”,
îmi transmite, smerit, călugărul.
Ies afară și privesc împrejur. Peste tot numai flori, iar în față, după o
terasă de cîțiva metri lățime, o prăpastie. Merg pînă la margine și
privesc la grădina din vale, unde se vede că pămîntul e proaspăt
lucrat. Mă întorc la părintele bătrîn care stă pe prispă și-l rog să-mi
vorbească și mie de părintele Dionisie. „E bine. E bătrîn, dar rezistă.
E un sfînt, dragul meu. Are 94 de ani, dar vine zilnic la slujbă. Îl ține
Dumnezeu”, îmi spune călugărul, care apoi începe să-mi vorbească
și despre un alt călugăr, de 91 de ani, pe care toți îl venerează.
Acesta din urmă a fost inginer, arhitect și a făcut și Dreptul, dar a
lăsat totul și a venit pe Athos. Îl rog să revină la Dionisie, despre
care auzisem că a venit pe Muntele Sfînt în 1926. Profit de un
moment de pauză și-i spun ce știu eu despre el. Că face parte din
generația veche de călugări, adică printre ultimii ajunși pe Athos
înainte de al doilea război mondial și că e originar din Botoșani.
Părintele mă aprobă din cap, însă continuă să tacă. „Știți cînd a fost
prințul Charles aici, să-l vadă pe părintele Dionisie?”, îl întreb.
Bătrînul Dionisie a fost însă vizitat în urmă cu doi ani de
moștenirorul familiei regale din Anglia. Toți au comentat
evenimentul, imediat după vizită și multă vreme după aceea.
Moștenitorul tronului britanic a venit, de fapt, la invitația călugărilor
de la mănăstirea grecească Vatupedu. Se spune că Charles l-ar fi întrebat pe starețul de acolo ce-i poate arăta mai de preț, iar acesta l-a dus la părintele Dionisie. Și asta pentru că schitul în care slujește de zeci de ani bătrînul Dionisie este arondat și subordonat mănăstirii Vatupedu.
Prințul de Walles n-a fost singura somitate care l-a vizitat pe
părintele Dionisie. Un consilier al președintelui Elțîn a fost la el cu cîțiva ani în urmă, tot la sugestia mai marilor mănăstirii grecești.
Vatupedu, o mănăstire cu un milion de dolari venit lunar
Dezamăgit că n-am putut măcar să-l zăresc pe părintele Dionisie, mă urc alături de ceilalți în măgărușul părintelui Chesarie. Pe drum,
călugărul oprește și mai ia cu el un călător. Acesta le dă vestea că,
în urmă cu o seară, un român venit la muncă la mănăstirile de pe
munte a căzut de pe un pod și a murit. După un moment de tăcere,
părintele îi cere detalii celui care se urcase și-i dăduse vestea. Așa
aflu că cel mort, un anume Adrian, avea și un frate călugăr pe
Athos. După cum spunea noul venit, tînărul, aghezmuit de băutură, a alunecat de pe pod și a căzut pe o stîncă. A fost anunțat
imediat fratele celui decedat și familia din țară.
Pe drumul pînă la Vatupedu, lumea n-a mai vorbit. Întristați de
vestea rea, nici părintele Chesarie și nici ceilalți n-au mai scos un
cuvînt. Într-un tîrziu, părintele oprește tractorașul și îmi arată mie și
lui Florin direcția către Varupedu. „Mai sînt doar vreo două minute
de mers pe jos”, ne asigură el, iar noi plecăm într-acolo.
La prima vedere, mănăstirea mi se pare de-a dreptul impresionantă.
Puțin mai tîrziu, constat că prima impresie era departe de adevăr. Mănăstirea Vatupedu e de-a dreptul o comoară. Nu degeaba toți călugării de pe munte vorbesc de bogăția de aici.
La intrare, prezentăm foile pe care le-am primit la plecarea din
stațiunea Uranopolis, dar și pașapoartele. Explic că facem parte
dintr-un grup mai mare, deja sosit. Face imediat legătura și roagă
pe cineva să ne conducă la cameră. După cîteva minute bune de
mers prin tot felul de clădiri, ajungem la ceilalți colegi. Din discuție în discuție, aflu că Mănăstirea Vatupedu a ajuns la așa o avuție, încît și-a deschis hoteluri și bănci prin Salonic, dar și prin alte mari orașe ale Greciei, și că, de pe urma acestor activități, adună lunar circa un milion de dolari.
Primul contact cu bunăstarea din mănăstire îl am la baie, care arată
la fel de bine ca toaleta oricărui hotel de lux. Un duș elegant utilat și
cu toate necesare unui turist: șampon, bureți și geluri de duș.
Mă întorc în cameră, unde îi găsesc pe ceilalți colegi supărați. Sînt
nemulțumiți că am fost cazați într-un hol al clădirii, amenajat ca o
cameră. Holul a fost închis cu niște uși de pal, are și sobă, însă
colegii mei sînt de părere că meritam ceva mai bun, mai ales că
sîntem turiști străini, iar părintele Petroniu, de la „Sfîntu Gheorghe”,
anunțase din timp că vom veni. Pînă la urmă, trecem peste asta și
ne hotărîm să vizităm împrejurimile, să vedem mănăstirea de pe
malul mării.
La întoarcere, intru la slujbă. Fiind hram, călugării țin o slujbă mai
lungă decît de obicei, așa că, după o vreme, plec spre cameră.
Cînd vine ora mesei, ne întoarcem la biserică. Și aici, ca și la Lavra,
lumea se înghesuie să intre în sală înainte să apuce să se închidă
porțile. Primim caracatiță, fructe și vin. De data asta, răzbit de
foame, mănînc tot din farfurie. După o mică plimbare, mă întorc la
mănăstire și, pînă la slujba de la ora 3.00 dimineața, dorm neîntors.
A doua zi dimineață, masa e și mai îmbelșugată. Ni se pun în față
platouri pline cu pește de mare în sos, salată verde, cu roșii și
castaveți, dulciuri și vin.
O noapte plină de peripeții
Șederea la Mănăstirea Vatupedu n-a fost lipsită de peripeții. Cel mai
amuzant moment a fost cînd, la miezul nopții, s-a stricat soba, care
a început să scoată un fum gros. Ne-am trezit toți și am început să
deschidem geamurile. Cineva a încercat să o închid de tot, dar,
după cîteva clipe, soba a bubuit și toți am rămas înmărmuriți.
Cineva a încercat să sune de la telefonul instalat în cameră, dar
fără sorți de izbîndă. Atunci a plecat unul dintre noi după un călugăr.
Care a apărut după alte cîteva minute, s-a uitat la sobă, a spus în
engleză că nu-i nimic, doar că vom îngheța de frig peste noapte.
Unul dintre noi i-a mulțumit pentru ajutorul dat, iar el ne-a răspuns
într-o românească curată, „cu plăcere”.
La fel de hazliu a fost și cînd Dănuț, în timp ce se întorcea de la
slujbă, tîrziu în noapte, a dat nas în nas în curtea bisericii cu un
pelerin care mergea prin curte. Afară ploua zdravăn, bătea vîntul,
celofanele de pe niște schele de construcții foșneau scoțînd
zgomote urîte, iar celălalt mergea uitîndu-se înapoi. A întors capul
exact cînd a ajuns față în față cu Dănuț și s-a speriat de nu mai știa
încotro să fugă.
De la Vatupedu, plecăm direct spre port. Despărțirea de părintele Petroniu și de munte e mai grea decît mi-aș fi imaginat în prima noapte, atunci cînd aș fi dat orice să fiu acasă, la mine în pat. Nu știu de ce, dar atunci cînd am ajuns în port, mi-aș fi dorit ca pelerinajul să continue. Trebuia, însă, să plecăm. Părintele ne-a făcut cadou fiecăruia cîte o icoană, pentru că am cîntat în strană, mătănii, o bucățică din brîul Maicii Domnului și cîte o cutie mare de tămîie cu aromă de iasomie. Un gest pe care n-am putut să-l răsplătim. Cînd am văzut că vaporul se apropie de țărm, l-am îmbrățișat pe părinte, i-am urat sănătate și i-am promis să ne întoarcem.
Nu mi-am întors privirea înapoi spre munte decît atunci cînd
vaporul ajunsese deja în larg. Eram prea departe, ca să mai pot
distinge chipurile celor rămași pe mal. Singurul pe care l-am putut
vedea în toată splendoarea lui a fost vîrful Athon. În timp ce-l
priveam, gîndul mi-a zburat la legenda pe care o auzisem despre
el. Sfinții părinți spun că, într-o bună zi, Muntele Athos se va
scufunda. Icoanele vor pleca pe ape și că muntele va fi înghițit de
mare. Doar o bucată din vîrful Athon va rămîne deasupra apei. În
acest loc vor ancora vasele, iar marinarii vor spun că aici a fost,
cîndva, pacea pe pămînt. (Eduard ADAM)
pe raster:
Înapoi în lumea dezlănțuită
După două ore, am ajuns din nou la Uranopolis. Hoteluri, magazine de lux, lume care se distra la o bere. O imagine aproape străină, după cinci zile petrecute printre icoane. Cînd am văzut zîmbetul puștiului care cobora triumfător dintr-un BMW ultimul timp, convins că lumea este a lui alături de blonda răpitoare, m-am gîndit la părintele Meletie, la viața lui plină de privațiuni și la cît de nedrept își petrece ultimele clipe ale unei existențe închinate lui Dumnezeu, după perdele, de unde se roagă „să fie luat”. Mi-am adus aminte fără să-mi propun de împăcarea cu care „frații” de pe Sfîntul Munte primesc halva și varză murată, dimineață la prînz și seara, cînd am trecut pe lîngă luxosul restaurant din care răzbăteau mirosuri îmbietoare. Și am să mă întreb, mult timp de acum încolo, unde este, de fapt, „raiul” pe pămînt: printre vile, limuzine luxoase, bani și desfătare, sau acolo, printre chilii, stînci și speranța de mîntuire? (E.A.)
Lasă un răspuns