Comentariile asupra evenimentelor politice interne și internaționale
ocupă un spațiu apreciabil în lucrare (prof. Jean Ciută – „Reverberații memoriale sau jurnal al vieții mele” – n.n.), culminînd cu rapoarte asupra activității personale, discursuri îndelung aplaudate, scrisori de protest ori dojană adresate colaboratorilor și chiar cu transcrierea unor articole semnate de diverși jurnaliști, apărute în presa centrală care i-au plăcut autorului pentru un motiv sau altul. Pe lînga toate acestea, beneficiem și de un capitol intitulat „Politica trestiei de baltă”, al cărui motto este: „Bate vîntul trestia și suscită chestia…”, în care ni se relevă concepția filozofică a autorului privind politica actuală a României: „Fiecare adiere de vînt apleacă trestia de baltă în direcția care suflă vîntul. De aceea ea se încovoaie cu relativă ușurință. Supraviețuiește, dar prea mari foloase nu aduce omului. Asemănător, aproape toți guvernanții postdecembriști au urmat exemplul trestii (sic!), suscitînd diferite «chestii» fără putința de a ne îndrepta, de a promova o anume verticalitate pentru a scăpa de marasmul în care ne zbatem”. După ce am citit aceste profunde „prezentări hermeneutice-interpretative” am înțeles în sfîrșit care este adevărul gol-goluț privind legătura dialectică dintre politică, trestie și suscitarea chestiei. Exemplul cel mai grăitor pentru „politica trestiei de baltă” este președintele Ion Iliescu, a cărui prestație este analizată în cuprinsul lucrării din multiple unghiuri. În calitate de „pretins actual conducător” și „președinte ales prin fraudă” zis și „Neluțu-Cotroceniuțu” sau „Ion-Vodă cel rînjit, fiindcă rîde mefistofelic și cînd trebuie și cînd nu trebuie” este „comunist îndoctrinat”, „cripto-comunist”, „neocomunist”, „rusofil”, „rusificat”, „învătăcel moscovit”, cu „poziție contradictorie”, „a trenat procesul de democratizare reală”, „promovează o politică mai abitir decît cea ceaușistă”, „folosește metode diabolice de tip bolșevic (KGB- ist) pentru a-și menține pozițiile”, „a plecat cu sorcova în vreo patru țări Latino-americane consumând valuta poporului pentru megalomania lui”, „strică imaginea României”, „umblă prin țară și-și popularizează volumele scrise de nu știu cine”, fiind cam „năbădăios” din fire „vrea să compară optimist și reprezentativ jucînd ca un cocoșel de pe un picior pe altul”. Nu credem a ne înșela depistînd totuși o urmă de simpatie față de mult-hulitul președinte al țării, căci iată, este singurul căruia i se face onoarea de a fi comparat cu un „cocoșel”, apelativ rezervat numai autorului. Dacă înțelegem poziția pe care o are față de adversarii politici, trebuie să apreciem, în pofida unei logici elementare și modul obiectiv în care-i privește și sinceritatea cu care-i descrie pe tovarășii săi de idealuri. Iată-l pe Radu Câmpeanu: „pretins liberal”, „pervertit”, „unealta ocultei”, „uzurpatorul”, „diversionist”, „detractor, om lipsit de cel mai elementar spirit caracterial”, „nestatornic, omul lui Iliescu”, „omul securității”, „KGB-ist”. Mircea Ionescu Quintus este „echilibrat, jurist, prahovean și epigramist”, dar și „apatic și lipsit de initiațivă și îndeosebi de combativitate politică”, „bătrîn slăbuț”, „ros de influiențe deșarte, nu prezintă combativitate”, „consumat, depășit”, „om de aproape 80 de ani și cu dorul după tinerețe, a luat-o drept consilier pe Rodica Șerbănescu”, „nu este capacitat din moment ce se lasă influiențat de persoane mediocre”, nu îl „are la ficăței” pe autor, desigur, tot sub „influiența d-nei Rodica Șerbănescu” și, în sfîrșit, Valeriu Stoica, un „avocat cu pruna-n gură”. (Marilena DONEA)
Lasă un răspuns