Despre dusul suedez n-am mai auzit a se face vorbire in ultima vreme, cam de pe cind actualii guvernanti ne servesc de trei ori pe zi, plus suplimentele dintre mese, criza pe piine. Desi de respectiva procedura terapeutica de resuscitare fizica si psihica avem parte din plin. Cind ni-i mai bine si nu avem motive a ne teme, cind sintem pe-aproape sa ni se rupa craca de sub picioare. Cu alte cuvinte: cind ne oparim cu apa colcotinda, cind inghetam sub potopul de vesti reci ca gheata. O noua transa de la FMI ne da de doi bani speranta, pentru ca imediat sa se faca nevazuti in haul fara fund al bugetului deja rectificat negativ de doua ori. Remanieri, restructurari, concedieri, reduceri de programe investitionale si, corespunzator, de salarii, munca pe daiboji. Toate astea au un nume ce s-a mai purtat cindva pe la noi, in urma cu vreo opt decenii: curbele de sacrificiu. Toate aceste placeri contemporane i-au impartit pe romani in doua categorii psiho-sociale: pesimisti iremediabili si optimisti incurabili, translarea de la o stare de afect la cealalta fiind totusi posibila. Mai rau decit ne este acum nu se poate – sustin primii. Ba se poate, si inca cum, ii contrazic ceilalti. Se pare, totusi, ca adevarul e pe undeva, pe la mijloc. Trebuie sa-i dam doar de urma.
In toata aceasta miscare browniana de cauze, efecte, consecinte, reactii si supozitii, calea cea adevarata isi urmeaza cursul. Ceea ce ne da o nota de stabilitate in anormalitate. Ingeniosi precum ne stim si sintem multi dintre noi, solutiile de adaptare/iesire din criza vin sa ne mai intremeze moralul vizavi de intrebarile: vom ajunge sa murim de inanitie si sa umblam dezbracati, sau acoperiti sumar, pe strazi? Raspunsul este unul categoric: nu! Nu pentru ca ar avea grija de asta guvernantii, ci pentru ca initiativa privata (inca) nu a sucombat. Aflu ca, preluind un recent model englezesc ce consta in reciclarea legumelor si fructelor disponibilizate de pe la mesele satuilor nostri, comerciantii tejghetari din pietele agroalimentare, chiar si din cele bacauane, aplica discounturi substantiale la produsele intrate in depreciere, pe care le ofera spre orele serii si pe care oricum le-ar arunca la ghenele de gunoi. Cumparatorii nu lipsesc; ba chiar prisosesc. Principiul, pe cit de simplu, pe atit de sanatos: daca e sa nu cistigi, barem sa nu pierzi. Cu bonusuri de fapte bune. Si daca problema gurii e rezolvata, cea a trupului o urmeaza: mai pe la inceputul verii ma bucuram ca, in sfirsit, scapam de costumatiile second hand, citeva magazine „specializate” punind lacatele pe usi. Ma inselam; erau in igienizare. Intre timp, alte citeva magazine, vreo cinci sau sase, ne imbie sa le cumparam „marfa noua”, iar un poster pe care fiecare bacauan l-a gasit zilele acestea in cutiile postale ne invita la marea inaugurare a altor doua supermarketuri cu oferte second hand de nerefuzat. Dilema e ca evenimentul in dublu exemplar se produce in aceeasi zi, la aceeasi ora si in locatii opuse ale orasului, si deci n-avem cum sa fim prezenti la amindoua spre a nu scapa chilipirurile. Sa ne pastram, insa, optimismul: e destul pentru fiecare. Astfel incit nu ma pot abtine sa exclam: solutiile de criza tot de la partenerii nostri occidentali ne vin. O ultima veste confirma faptele: a inceput deja distribuirea pomenilor – aproape trei milioane de romani-ultrasaraci din spatiul rural, cu venituri lunare de sub patru sute de lei, vor primi cite patru kilograme de zahar si cincisprezece kile de faina. Platite din fonduri europene. Na, ca li s-a mai inchis odata gura pesimistilor, dindu-le apa la moara optimistilor.
Lasă un răspuns